Tot despre André Gide, în memoriile lui Maurice Martin du Gard, tomul unu: "Se simţea mai ataşant dacă, tocmai, refuza să se lege, să se ataşeze! Ne-angajându-se decât pentru a putea o dată mai mult să se derobeze şi iar să întinerească, într-un fel de exerciţii fără de memorie, dar neuitând niciodată ce deliciu este să rămâi lucid şi critic. Neliniştindu-l pe Dumnezeu şi revoltându-i pe oamenii sănătoşi şi naturali, excitându-l pe Diavol când se ivea ocazia. Scriind nu importa unde, în hoteluri, în trenuri, în aer liber, nepunând nimic mai presus de o frază impecabilă, de o precizie rafinată, care să o facă lejeră; fugind de tot ce e greoi, fugind şi de nefericire, în literatură, în morală, în călătorii. Mereu pe drumuri, mereu fugind dintr-un loc în altul - pentru a-şi dovedi că este liber - el nu are vârstă."
Am scris de curând, tot într-o Scrisoare din Paris, despre o recentă voluminoasă biografie-monografie André Gide, compusă de un eminent specialist, ditamai preşedinte fondator al asociaţiei "Prietenilor scriitorului" - n-am să ascund că n-am dat acolo peste rânduri de calibrul celor desprinse din Memorabilele lui Maurice Martin du Gard.
Lipsite de pretenţii, dar cât de penetrante în a lor, mai curând aparentă, mondenă lejeritate. Tot portrete dense, concentrate, de o admirabilă fineţe - ele mişună în carte, dezminţind norma unui gen literar; de atâtea ori insuportabil, insuportabil de convenţional, de învechit - memorialistica... Câteva rânduri despre tinereţea lui Giraudoux, nu doar simpatic amabil:
"Timpul trece repede - şi cu el totul pare uşor. Mereu acelaşi aer de student, acelaşi aer plăcut şi binevoitor, aceeaşi privire albastră pură; şi maliţia asta. Sunt deja unsprezece ani de când îl cunosc? Dar a îmbătrânit măcar cu un an sau doi? Nu cu mine, nu pentru mine. Mereu pe insula lui, în zorii zilei, la început de va
