Pentru cineva care nu a auzit, nu a ascultat şi nu i-a văzut niciodată pe cei de la Phoenix este greu să înţeleagă în câteva cuvinte ce înseamnă această trupă. Pare ciudat, dar Phoenix nu este doar o trupă rock. Este o stare de spirit. Este exemplul cel mai clar că setea de frumos a românilor n-a dispărut. Trupa ia fiinţă în 1961, la Şcoala medie nr. 2 din Timişoara, şi se numeşte iniţial Sfinţii, ca după un an să devină Phoenix. În perioada 1964-1966 cântau în cantina Facultăţii de Medicină din Timişoara, asimilând, adunând şi cumulând experienţă, profesionalism şi popularitate. În 1965 înregistrează prima melodie la Radiodifuziune: “Ştiu că mă iubeşti şi tu”. Acesteia îi urmează două prelucrări folclorice: “Dunăre, Dunăre” şi “Bun îi vinul ghiurghiuliu”. Componenţa la acea epocă era Nicolae Covaci, Florin (Moni) Bordeianu, Günter Reininger, Bela Kamocsa, Ioan (Pilu) Stefanovici. Cel dintâi turneu de amploare a avut loc în 1967 şi a cuprins Ardealul şi Banatul.

Mai târziu intră în trupă Mircea Baniciu şi Ovidiu Lipan Ţăndărică.

IMPOSIBILUL UN EXISTĂ

În 1974, Phoenix se remarca prin apariţia celui de-al doilea album, intitulat “Mugur de fluier”. La fel de important este faptul că, din primăvara aceluiaşi an, grupul devine proprietarul celei mai moderne instalaţii de sunet aflate în proprietatea vreunei formaţii rock din România de atunci: o instalaţie Marshall, formată din staţie pentru voce, cu nouă canale de mixaj şi 24 de boxe a câte 100 de waţi fiecare. “Mugur de fluier” a fost înregistrat numai în 24 de ore de studio, ceea ce reprezenta pe atunci, dar şi în prezent o performanţă. E drept că a urmat experienţa “dispariţiei” misterioase în Occident, acest lucru fiind imposibil de imaginat, iar când Cornel Chiriac de la Europa Liberă anunţa că membrii trupei Phoenix au ajuns cu bine în Germania, un popor întreg radia de fericire. Libertatea