Sunt unele cărţi neobişnuite, plăsmuite pe hotarul subţire dintre artă şi existenţă, care fac comentariul critic mai delicat. Una dintre acestea este culegerea de poeme a lui Mircea Petean, concepută, în timp, prin însumarea ciclurilor dedicate Anei cu prilejul publicării fiecărui volum al autorului. Vocaţia iubirii devine, aşadar, dedicatorul tăcut, substanţial, iar personajul-cheie ce focalizează afectul, sub toate formele lui (senzaţie, sentiment, emoţie, ideal, asceză, întemeiere filosofică a destinului), este Ana, soţia autorului, dublată, în răstimpuri, de bunica poetului (dar asta, numai pentru cunoscători). Desigur, funcţională este şi aluzia la legendara Ană a lui Manole, dar trimiterile nu sunt niciodată ostentative. În prefaţă, Mircea Petean explică (în măsura în care sublimul este palpabil) înfiriparea erosului şi consecinţele sale în viaţă şi poezie, ca pe o prelungire a înclinaţiei devoţionale ce-l mânase iniţial spre monahism: "Ana" devine, aşadar, numele unui întreg cosmos, al unui conglomerat de fapte, afecte şi idei, dar şi, deopotrivă, cale iniţiatică. "Dumnezeul tău este Ana/ vei muri şi vei renaşte în împărăţia ei// mi-a zis odată sihastrul zăvorât în iubirea de Dumnezeu" (87). Dar, pe traseul iubirii pure, nu există nimic linear sau conformist, certitudinile sunt câştigate prin luptă, prin acceptarea şi depăşirea provocărilor: "iubirea e însoţire/ dar/ iubirea nu e însoţire stearpă/ iubirea leagă/ de vreme ce un transilvan sărman şi ars de dor/ precum călătorul de profesie se învrednici/ să dea rod// iubira leagă ceea ce nici moartea nu dezleagă" (79); "nu voi traversa apele zâmbetului tău decât îmbarcat/ în corabila cu pânze a Piratului Negru" (80).

Iubirea este ascensiune nu lipsită de riscuri, libertate lăuntrică descătuşată: "şi mersul nu părea/ să ne aparţină/ vorbeam cu atâta uşurinţă/ şi vorbele nu păreau/ să ne aparţină" (63