Sub un titlu neispititor, însă trezind duioase analogii cu nevoinţa omenească, şi chemînd chiar anume delicateţe de fiinţe mici, de orice soi or fi ele, Casa şoarecilor, Saşa Pană strînge, în 1958, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, schiţele şi nuvelele lui Ion Călugăru din anii 1921-1947, rămase prin reviste. Un gest de recuperare postumă.
Prima jumătate e făcută din Schiţe fără umor, crochiuri care păstrează înţelesul cel mai propriu al schiţei, de linii care te marchează dintr-o figură, şi pe care poţi, abia apăsînd creionul pe hîrtie, oricînd să le reproduci. Portrete atinse de melancolie, cvasi-poeme, împletind cuvinte ciudate ("oltoan", "corcadîr", "irmiziu") cu amintiri trompe l'oeil, avînd prospeţimea înşelătoare a naturilor moarte. Din cînd în cînd, jocuri de cuvinte aducînd a filosofie neînţărcată de simţul comun: "Eu sînt puternic: slăbiciunea mea e puterea mea. Te am pe tine că nu mă gîndesc şi dragostea ta mă atinge. Dragostea ta ar fi recunoştinţă. Puternicii o urăsc." (p. 10) Gînduri care se destramă, firimituri de madlenă, punînd la cale o amintire vălurită. Nu toate frazele au înţeles, nu toate scenele au relief, fiindcă nu claritatea o caută Călugăru ci, dimpotrivă, aburul. Senzaţia amintirii, mai preţioasă decît încercarea, cu rost, a memoriei.
Între exerciţii lirice de tinereţe, împodobite cu toate nuanţele după care scotocesc, de obicei, începătorii, şi dialoguri vii, de meşter bun, schiţele fără umor sînt passe-partout-urile mahalalei, aşezată în ele cu tot tipicul, sordid şi, cîteodată, fraged, de lume dinainte de păcat, promisă, însă, lui. La coana Tecla, unde nimeresc într-o noapte amarnică doi liceeni, se consumă o scenă minimalistă, concentrată, între "dugheana-i închisă în as'noapte; dumnealui a murit!" şi nevoia, de-a face, totuşi, rost de bani, pentru cele cuvenite, creştineşte, stăpînului locului:
