Marcată de dezinteresul public şi ferocitatea dezbaterilor academice, condamnarea comunismul românesc rămâne un subiect care divizează spaţiul public autohton. La doi ani distanţă de Raportul Tismăneanu, un volum ce reuneşte câteva eseuri critice cu privire la “iluzia anticomunismului” repune pe tapet controversa. “Comunişti-anticomunişti” este poate cea mai tare distincţie pe care a produs-o dezbaterea publică în România postcomunistă. Anii ’90 au fost cu adevărat epici din acest punct de vedere. Războiul între vechile structuri şi cei care presau pentru reformare s-a dus însă departe de cetăţeanul român mediu statistic.

Eliberaţi de sub povara totalitară, milioane de membri ai Partidului comunist s-au evaporat cu totul în zilele lui decembrie 1989. A fost cea mai rapidă tranziţie din estul-european: o societate profund aservită s-a transformat în câteva ore într-una compusă din democraţi fervenţi. Istoria totalitarismului românesc a fost asimilată pe neaşteptate unei experienţe anonime şi impersonale ce reţine un dictator, câteva figuri de securişti şi o imensă iresponsabilitate. Iluzia se menţine încă aproape două decenii mai târziu.

Stat versus societate

În aprilie 2006, Traian Băsescu invita un număr de “voci vizibile” ale spaţiului public românesc pentru a delibera asupra naturii criminale a statului comunist. Comisia, prezidată de politologul Vladimir Tismăneanu, avea sarcina să producă dovada incontestabilă pe baza căreia să se dea verdictul final: socialismul de stat a fost un regim profund anti-popular, bazat pe teroare şi îndreptat împotriva intereselor cetăţenilor săi. Cu alte cuvinte, paranteza politică şi socială cuprinsă între 1948 şi 1989 propunea, pentru preşedintele României, un scenariu unic: statul împotriva societăţii.

Câteva luni mai târziu, în decembrie 2006, Traian Băsescu putea, la sfârşitul unei le