Nici vorba ca imensele suferinte si pierderi, de cele mai multe ori inutile si inumane, suferite de trupele romane in Primul Razboi Mondial sa fi fost reparate de politicienii si generalii romani in conflagratia ce a urmat.
Pe timpul dramaticei campanii pe frontul de est al armatei romane, Dumitru Arapu era doar locotenent in Divizia 10 Infanterie. A supravietuit razboiului, iar in 1990 si-a publicat memoriile in Franta. Acestea contrazic vehement, prin forta detaliilor autentice ale vietii de front, tonul emfatic al propagandei antonesciene, precum si retorica eroic-triumfalista postdecembrista, referitoare la conditiile cumplite de viata si lupta ale trupelor romane. Arapu povesteste cum in asediul Odessei din septembrie-octombrie 1941, operatie asumata exclusiv de trupele romane datorita orgoliului antonescian, munitia de artilerie era total insuficienta, chiar daca tunurile erau in exces. Una dintre consecinte a fost aceea ca "nivelul pierderilor noastre era de nejustificat. Au fost ordonate numeroase atacuri punctuale, necoordonate, insuficient pregatite de artilerie, fara nici o sansa de reusita". Daca despre calvarul militarilor romani de la Stalingrad s-a scris indelung, despre faptul ca aceasta stare de calvar a trupei a fost de fapt o stare de fapt continua pe tot timpul campaniei din est s-a vorbit mai putin, pana in toate detaliile sale mizerabile. Arapu nu se sfieste sa scrie cum la retragerea din Caucaz prin stramtoarea Kerci, "conditiile miserabile in care traiam provocasera diminuarea la jumatate a efectivelor, nu din cauza confruntarilor, ci a bolilor. Aprovizionarea defectuoasa - uneori doar cate o mica cutiuta de slanina pentru fiecare soldat, la douazeci si patru de ore -, dar mai ales lipsa apei potabile au impus evacuarea a numerosi combatanti atinsi de hepatita".
Umilinta si suferinta trupelor romane, dar si nepasarea gene
