Acum 25, 15, 10 si chiar 5 ani, medicii pediatri erau categorici: un sugar trebuie hranit fix la trei ore, orice s-ar intampla. Nu vorbesc despre doctorii romani, ci despre toti. Intr-o carte voluminoasa despre cresterea copilului mic - pe care o mai am - un guru american al domeniului relata intamplari pilduitoare. Intr-una dintre ele, copilul urla atat de tare inainte de implinirea termenului de 180 de minute incat tatal, exasperat, si-a luat campii la propriu, nu inainte de a-si acuza sotia ca e nebuna si criminala. Mama, insa, a rezistat eroic si nu a alaptat bebelusul decat atunci cand trebuia. Autorul cartii, o somitate a puericulturii, o felicita public si-l dojenea aspru pe tata.
In urma cu vreo 6-7 ani a inceput, aproape pe sest, o mutatie: medicii au inceput sa se imblanzeasca, sustinind ca se poate si mai des, dar - totusi - nu sub o jumatate de ora, ca "se amesteca laptele" (ala mai vechi cu ala mai nou). Au mai trecut cativa ani pana sa spuna ca un bebelus nu doar ca poate fi hranit oricat de des, ci si ca e musai sa procedezi astfel, pentru ca micutul nu plange niciodata degeaba (o face mai tarziu, cand se prinde ca te poate santaja sentimental) si - daca nu e bolnav, nu-l strange scutecul etc. - inseamna ca ii e, pur si simpul, foame.
Pana foarte de curand, parintii de baietei erau inspaimantati de exoticul cuvant "fimoza". Ei erau sfatuiti cu apasare sa practice asupra copilului o serie de manevre pe care ma jenez sa le descriu aici, menite sa inlature "defectiunea" nativa la majoritatea baieteilor si, de multe ori, la varsta de cateva luni, se ajungea si la o interventie chirurgicala. Astazi, nu doar ca nu se mai recomanda asa ceva, dar sfatul e "nu puneti mana, ca mai rau faceti, au venit la noi copii cu probleme serioase din cauza asta". O cautare pe internet o sa va duca la texte precum: "Fimoza dispare in mod natural, spontan. Nu e
