Integrala a poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu, antologia Cantonul 248 permite acum o vizionare panoramica a unui teritoriu liric care se lasa cu greu cartografiat. Si aceasta deoarece, in ansamblul generatiei '80, poezia lui Stoiciu ocupa o pozitie mediana intre postmodernismul bucurestean si neoexpresionismul ardelenesc, fara a fi insa tributara vreunei orientari anume.
De aripa lunedista o apropie mai ales prozaismul, intertextualitatea si nota oral-colocviala a discursului; de neoexpresionisti - transcriptia precisa a angoaselor, infrastructura mitica a universului liric si indeosebi ambitia de a scrie o poezie "maximala", fixata pe articulatiile lumii si ale vietii. Cum trasaturile amintite nu se desfasoara succesiv, ci alternativ, ordinea volumelor nu indica neaparat o evolutie programata, ci mai degraba o continua fuga experimentala, indusa de teama autopastisarii. De aici, strabaterea intregii scale a discursurilor, de la expresia bruta, "bolovanoasa" la dictiunea oraculara si de la descatusarea directa a emotiei la scriitura mediumnica. E drept ca, in ciuda acestei variatii, universul tematic al poemelor ramane unitar; developate nostalgic prin supratema memoriei, textele lui Stoiciu organizeaza evocarea in trei straturi concentrice: memoria biografica (evenimentele din "Anii LIS", notate cu exactitate si fervoare), memoria istorica (avatarurile satului natal in perioada comunista) si memoria preistorica (regresiunea intr-un taram arhetipal).
Aceasta dispunere a imaginarului se observa inca din La fanion (1980), unde reactivarea copilariei combina perceptia prozaica, anecdotica, imediata cu o perspectiva mitizanta; Cantonul 248 se transforma intr-un panteon sui-generis, iar gospodinele si ceferistii sunt simple masti indaratul carora se intrevad Zeus, Cronos, Hera, Afrodita sau Dionysos. Dimensiunea mitologica se estompeaza in volumul urmat
