Inghesuiti de regimul comunist in cartierele de blocuri, romanii nu s-au grabit sa revina in satele de origine dupa ce visul urbanizarii masive s-a spulberat. Fie ca varsta nu le-a mai permis sa ia viata de la capat, fie ca obisnuinta vietii de oras le-a inhibat impulsul schimbarii, cei mai multi au continuat sa traiasca in cutiile de chibrit construite in anii 70-80. Copiii le-au mostenit nostalgia dupa iarba verde de acasa, dar nu si-o astampara decat la sfarsit de saptamana la un gratar pe una dintre vaile Carpatilor accesibile cu masina. Sotii Chelaru au insa alta poveste. Au renuntat la Bucuresti pentru a trai in varful unui deal, intr-un conac de odinioara aproape ruinat ca sa se faca viticultori.
Pe de alta parte, acolo, in satul de bastina, lumea nu mai e chiar atat de primitoare. Rudele ramase acasa sunt de obicei ostile celor plecati la oras, pe care nu au ezitat sa-i duca la tribunal pentru eternele dispute funciare. Oricum, taranii urbanizati candva nu si-au facut scrupule din a-si vinde pamantul mostenit.
Dupa 50 de ani
Sotii Chelaru au fost ingineri chimisti. Nicio treaba pana in anii '90 cu viata la tara. Bucuresteni prin nastere si prin serviciul prestat zeci de ani pe platformele industriale ale Capitalei. Auzeau un muget de vaca numai in concedii.
A venit Revolutia, apoi legile proprietatii si atunci Valentin si Iulia si-au amintit ca un bunic stapanise candva in Valea Calugareasca un conac si cateva hectare de vie nobila. Au pus piciorul intr-o podgorie pentru prima oara. Un spirit al trecutului s-a trezit in inima lor si nu au mai dormit linistiti pana nu au redobandit conacul si via de odinioara a bunicului dupa mama al lui Valentin Chelaru.
„ Am gasit o ruina. Ramasesera numai peretii si acoperisul. Gauri si sparturi peste tot. In pivnita mare, unde-si tinea bunicul butoaiele cu vin, fuse
