Nici un părinte nu se poate pune în postura "ce-aş face dacă copilul meu se va naşte cu probleme sau... dacă le va căpăta pe parcurs?

O să pot face pentru el totul? Şi... cât de mult înseamnă totul?" Dar nici n-ar avea rost să-şi atârne în suflet o greutate care nu există...

Şi totuşi... există părinţi care trebuie să înfrunte şi o astfel de realitate crudă, nedorită de nimeni şi alungată din toate gândurile.

Părinţi care descoperă la un moment dat, că o eroare medicală, un accident genetic sau... poluarea le-a condamnat copilul pe viaţă. Părinţi care îşi petrec majoritatea vieţii de părinte prin spitale sau sanatorii alături de copilaşul cel bolnav. Suferind pentru el, dar suferind şi pentru cel sănătos, de acasă, lăsat singur pentru că nu prea mai au timp de el, sperând că el îi va înţelege. Părinţi al căror suflet împărţit în două, obidit, fărâmat şi stors de lacrimi este totuşi cel mai îmbibat cu speranţă dintre toate sufletele. Speranţa care-i mână din spital în spital cu copilaşul în braţe şi din poartă în poartă după ajutor, speranţa care le păstrează dorinţa şi voinţa de a face "totul" pentru copilul lor. Problema cu care se confruntă zilnic este că "totul" nu este suficient...

ASTFEL DE PĂRINŢI...

Haida şi soţul ei au doi copii. O fetiţă de 9 ani şi un băieţel de 4 ani şi jumătate. Amândoi copiii s-au născut prin cezariană, amândoi sănătoşi tun la naştere. Cel puţin aşa au spus medicii...

Tocmai se pregătea să iasă din spital cu băieţelul, când Haida a observat că bebeluşul s-a îngălbenit. A alertat asistentele iar copilaşul a fost pus sub lampa cu ultraviolete şi şederea în spital s-a prelungit. Dar a trecut, iar mămica şi bebeluşul au fost externaţi cu asigurări că totul va fi bine. "La 4 luni el încă nu-şi putea ţine capul aşa că am fost la neuropsihiatru care ne-a spus că are