Drept "cosmos suav" îşi definea Radu Ulmeanu (n. 1946) universul ce aproxima cu linii de desen fragil o lume situată între concretul senzaţiei proaspete şi al fantazării graţioase, în care datul concret era mai degrabă o mică rampă de lansare pentru imaginaţie. În cartea sa de debut, din 1979, Patinoar, apărută la un deceniu după ce publicase în Echinox versuri în care vorbea despre "un suflet tandru, înmiit", răsfrânt din întâlnirea cu lucrurile, poemul din titlu era un semnificativ exemplu despre felul cum tânărul poet vedea şi îşi construia spaţiul propriu: unul de oglindiri sporite de reverberaţii ale reveriei, - aici imaginea în mişcare a copacului pe luciul gheţii, interferentă cu a unei "pudice patinatoare" sub privirile unor spectatori ce sunt mai curând ipostaze multiplicate ale eului visător.

În regimul "suavului" şi al tandreţii sunt scrise majoritatea versurilor de acum, - o lirică ce asociază stării de efervescenţă imaginativă a subiectului referinţa arhetipală, ordinea ascunsă a universului. Din cel scufundat, naiv şi neproblematic, al centaurilor antici, de exemplu, făpturile uitate "Din arhetipuri ies în pielea goală / şi fără dinţi, mai gângavi ca oricând, / şi morfolesc la sânul unei mame / lumina laptelui, agonizând"; şi, aşa cum în pagina de poeme din 1969 lumea apărea visată de un zeu, starea de exaltare a bucuriei era sugerată prin imagini precum: "Amfore verzi se sparg în ochii mei, / statui de greci iluştri ne visează". Un fel de rîvnită, aşadar, clasicitatea reveriei, sugerând anamneza unei ordini originare, într-o lume în care orice "sunete zuruitoare sunt dezonorante". Subiectul liric se chiar joacă uneori cu ipostaze ale exaltării, mărturisind, a avea "ochii rupţi în ţăndări de iubire" şi "un crez întortocheat" - ceea ce e bine spus, căci simte o reală plăcere în a-şi excita şi exercita fantezia într-un balet permanent, uşor b