Seminţe de Alexandru Dragomir Editura Humanitas, 2008 Ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu şi Bogdan Mincă

Straniu destin a putut avea Alexandru Dragomir, un filosof român „necunoscut“ care a studiat la Freiburg cu Martin Heidegger (1941-1943), pentru ca, după 1948, să intre într-o clandestinitate din care nu a ieşit până la moarte. Alexandru Dragomir, doctorand al importantului filosof german, a adoptat o postură socratică şi nu a publicat nimic până în 2002, an după care câţiva prieteni şi discipoli

s-au gândit să publice însemnările făcute de-a lungul timpului, dar şi unele dintre discuţiile avute cu acest om de o modestie rară.

În anul 2004, Gabriel Liiceanu i-a editat volumul „Crase banalităţi metafizice“, pentru ca ulterior, tot la Humanitas, să-i apară volumele „Cinci plecări din prezent. Exerciţii fenomenologice” (2005) şi „Caietele timpului“ (2006), o summa a gândirii aşternute pe hârtie a unui filosof care constata, pe 25 noiembrie 1978, că, pur şi simplu, „cultura a devenit un loc al necinstei şi al laşilor“.

„Seminţe“ este, cum precizează editorii într-o „Notă asupra ediţiei“, un volum „aforistic“, spre dosebire de „Caietele timpului“, mai strict tehnico-filosofic.

Este şi motivul pentru care un neofit ca mine este mai atras de acest tip de notaţii care se întind pe portativul generos al unui gânditor preocupat de „epoca modernă ca dezintegrare a omului din cosmos“, de „gândirea care te izolează“, ca şi de natura dublă a lumii. Extraordinară, în acest sens, mi se pare notaţia din 17 noiembie 1977: „Trăim într-o lume dublă: a naturii şi tehnicii, a minciunii şi realităţii, a «democraţiei» şi dedesubturilor politice, a «teoriei» şi a intereselor, a aparenţelor şi a spionajului. Peste tot nevoi de a «dubla» lumea. Ştiinţa «dublează» într-un fel natura prin tehnică, spionajul dublează o normalitate publică. Dublarea se face de fieca