Prozator de cursă lungă, Virgil Duda pare să-şi fi dozat foarte bine parcursul creativ, de la o bornă editorială la alta. Sunt destul de rare exemplele de autori perfect egali cu ei înşişi, la un nivel superior: fără cărţi absolut excepţionale, ieşite din rând, care să "rupă" desfăşurătorul predictibil, şi fără (s)căderi compromiţătoare. Autorul plecat în Israel în 1988 nu deţine una-două-trei opere în sensul plenar al termenului, dar are o operă epică în înţelesul amplu şi rotund al sintagmei; ca şi un culoar pe care performează, în proza autohtonă, prin periodice apariţii de prim ordin.

După A trăi în păcat (1996), Viaţă cu efect întârziat (1999), Şase femei (2002), Despărţirea de Ierusalim (2005), cărţi pe care le-am citit şi le-am comentat cu un interes şi o plăcere nedezamăgite, Ultimele iubiri, roman mai masiv, intră în aceleaşi coordonate ale creaţiei şi receptării. Autorul nu se dezminte şi nu oferă lectorului altceva decât acesta, avizat, aşteaptă de la el. Contractul de colaborare reciproc avantajoasă este reînnoit, în termenii de multă vreme conveniţi. Surprizele dezagreabile sunt excluse. Nu însă şi cele plăcute: fiindcă, ştiind în linii mari despre ce va fi vorba (o poveste de dragoste, pigmentată de scene fierbinţi şi întreţesută cu o tematică şi o problematică a complicaţiilor adaptării), vom gusta, fără îndoială, noile istorii relaţionale desenate şi adâncite de prozator.

Protagonistul romanului se află, precum majoritatea predecesorilor săi din cărţile postrevoluţionare ale lui Virgil Duda, între două lumi: una a prezentului fierbinte israelian, trăit accelerat, sincopat şi nevrotic; şi alta a trecutului românesc, nu mai puţin palpitant, în datele iniţiale, dar topit acum într-o nostalgică rememorare. Plecat definitiv din România de peste douăzeci de ani (similitudinile cu traseul scriitorului sunt vizibile), Radu Glasberg,