E doar sfarsitul lumii de Jean-Luc LaGarce, Teatrul Odeon, regia: Radu Afrim Aniversarea, la actuala editie, a 18 ani de existenta a Festivalului National de Teatru deschide drum, fireste, figurilor de stil (obligatorii, aproape) referitoare la majoratul, maturitatea, maturizarea s.a.m.d. celei mai importante parade scenice autohtone, care, in aceasta toamna, s-a desfasurat intre 1 si 10 noiembrie. Intr-adevar, au trecut 18 ani de cand reuniunea menita sa smulga din amintirea oamenilor de teatru - dar si din a celorlalti - ideea si imaginea faimosului Festival Cantarea Romaniei se lupta cu propriile-i nehotarari. Castiga, oare, cineva?
Teatrul romanesc - asa ar trebui sa sune raspunsul, atat in varianta lucida, cat si in varianta triumfalista. Asta, desigur, teoretic. Practic, povestea se complica.
FNT a fost gandit, initial, ca un fel de "mostra" a celor mai bune productii scenice aparute pe durata unui an, fie acesta calendaristic ori teatral. La ora cand aceasta gandire s-a transformat pentru prima oara in fapta si inca o vreme dupa aceea, pe scenele nationale existau spectacole create de Vlad Mugur, Liviu Ciulei, Andrei Serban, Silviu Purcarete, Alexandru Tocilescu, Catalina Buzoianu, G‡bor Tompa, Alexander Hausvater, Victor Ioan Frunza, Alexandru Dabija, Mihai Maniutiu, Alexandru Darie - cu totii, atunci, aflati nu numai intr-o forma de varf, ci si intr-o dispozitie creatoare efervescenta (va mai amintiti ce credinte si sperante umpleau spatiul dintre noi si dinlauntrul nostru?); se anuntau, cu entuziasm si elanuri reformatoare, alti regizori care, tineri sau inca tineri, debutau in asteptarea plina de insufletire a "breslei" - L‡szl- Bocs-rdi, Vlad Massaci, Sorin Militaru, Cristian Theodor Popescu... si, brusc, imi dau seama ca trebuie sa ma opresc, pentru ca, altfel, acest capitol s-ar dilua intr-o insiruire de nume ce nu ar (mai) s
