In discuţia despre canon din Simptomele actualităţii literare (Biblioteca revistei "Familia", Oradea, 2007), Ion Simuţ nu urmează conceptul H. Bloom. Nu despre canon, dar despre canoane este vorba aici. Canonul lui Bloom era estetic şi istoric, ireductibil la epocile sau curentele însumate. I. Simuţ recunoaşte un canon-curent neomodernist şi altul postmodernist. Ştie că în ultimul caz termenul canon ajunge impropriu, dar bătălia canonică la noi a fost acerbă mai ales dinspre frontul doar presupus anticanonic. El constată absurditatea războiului dintre "canoane" şi firescul coexistenţei paşnice, care este, cum ştim, iluzoriu în disputa creaţiei de valori, îndeosebi a celor artistice. Altfel canonul modernist şi "canonul" postmodernist ar mai fi ele în aceeaşi accepţie doi "poli tari" (60)? Ion Simuţ nu rămâne ca H. Bloom la canonul occidental şi estetic, altfel spus la canonul critic (între)ţinut şi nu necritic lărgit. Criticul transilvan se lasă atras de pretextul esteticului slăbit de (contra)culturalitatea de tip şi timp nou, globalist. Orice epocă ameninţă şi salvează arta. Cu o parafrază nietzscheană: ce nu ucide arta o întăreşte. Criteriul estetic, chiar abandonat de o critică nesigură, se păstrează singur. Canonul estetic integrează periodicele rupturi - ele sunt prioritar meta-estetice - dintre epocile literare.

Criticul literar Ion Simuţ ridică îndeosebi vocea selectând operele estetice derobate ideologicului comunist, semnate de Breban, Buzura, Bălăiţă, Bănulescu, Dimov, N. Stănescu, Sorescu, critica lui Manolescu. Istoricul literar ar fi mai rezervat, deci şi mai critic decât criticul, cu lărgirea selecţiei, ca reacţie la restrângerile cerute de alţii. Lărgirea, de altfel, nu corespunde în mod real cu principiul eliminării şi includerii critice în canonul-listă. Dar nici aici nu există o opţiune: una sau două liste? Canonul estetic nu poate fi