Într-unul din rarele momente când am deschis televizorul şi când a binevoit să funcţioneze, am prins câteva secvenţe dintr-un documentar despre hipnoză: este înspăimântător să vezi că se poate, şi încă destul de uşor, ca un om în plină trezie, condus de voinţa şi de metodele altuia, să cadă în somn şi să trăiască lucruri de care nu-şi mai aminteşte apoi. Nu vorbesc simbolic, ci cât se poate de concret. Şi totuşi, operaţiunea, care pare să ţină de magie şi te plonjează în epoci în care taumaturgi, vrăjitori şi şamani făceau din semenii lor neiniţiaţi ce doreau, se petrece seară de seară, în cel mai natural mod, cu fiecare din noi, numai că hipnotizatorul e dincolo de percepţia simţurilor. Grecii îl numeau Hypnos, romanii Somnus, iar românii îi spun, mai puţin solemn, Moş Ene. În arta plastică e adesea prezentat cu aripi, iar alteori bătrân, dormind - ceea ce e ilogic, pentru că, dimpotrivă, ar trebui să fie un zeu în plină forţă şi foarte activ. Posibil însă ca ochii să-i fie închişi, ca la cucuvele, doar ziua, iar seara să i se ridice pleoapele.
Ca întotdeauna mitologia (adică CV-ul lui zeesc) trebuie văzută ca o simplă transmitere de informaţie asupra lumii, o descriere precisă, fără urmă de exagerare sau invenţie. Hypnos e fiul nopţii, Nyx, şi are o mulţime de înrudiri, de fraţi, toţi fii şi fiice ale nopţii: tenebrele şi himerele, discordia, dar şi Misericordia (compasiunea), prietenia, bătrâneţea, moartea şi uitarea, dar şi dragostea. Deşi sursele antice se mai contrazic asupra gradelor de rudenie - fii sau fraţi - trei sunt principalii oneroi din preajma lui Hypnos: Morpheus, cel care dă formă viselor neînşelătoare şi apare în genere sub diverse chipuri umane, Phantasos, responsabil cu fantasmele, cu apariţiile de tot soiul, şi al treilea, cel căruia zeii îi zic Icelus, iar muritorii, care se tem de el, îi zic Phobetor, responsabilul cu visele re
