Romanul Ioanei Nicolaie, O pasăre pe sârmă este, un excelent aide-mémoire al primilor ani ai tranziţiei. Peisaje, chipuri, situaţii, comportamente sociale, mentalităţi care într-o vreme făceau parte din cotidianul nostru şi pe care suntem pe cale să le uităm reînvie natural la debutul în proză al cunoscutei poete. Senzaţia încercată, la capătul lecturii, este oarecum stranie. Totul pare că vine dintr-un trecut nebulos, dar, în acelaşi timp, foarte apropiat, care ne este, cu certitudine, cât se poate de familiar. Imaginile şi situaţiile se succed cu repeziciune, ca într-un drum cu trenul, început în peisajul lugubru al anilor de agonie ai regimului Ceauşescu şi continuat cu o viteză din ce în ce mai mare printre momentele de referinţă din primii ani ai tranziţiei. Privind pe fereastră, se derulează în ritm de Intercity imagini cu pionierii epocii de aur, apoi cu frenezia primelor zile ale libertăţii, cu "bătaia" pentru hainele second-hand aduse ca ajutor de misiunile umanitare, urmate de revenirea la un alt fel de normalitate (mitocănia din mijloacele de transport în comun, proba iniţiatică a primei genţi tăiate de şuţi şi amestecul de umilinţă şi disperare resimţit în momentul în care ai certitudinea că ai rămas fără ultimii bani, speranţele şi dezamăgirea finală, generate de "jocul" Caritas, avatarurile vieţii în căminele studenţeşti şi micile trucuri obligatorii pentru supravieţuire, faimoasele prezentări de vase minune, propuse spre vânzare la preţuri exorbitante, chiar spre jena celor care trebuie să le promoveze, micul trafic din căminele studenţeşti cu mărfuri din en gros-urile chinezeşti de la marginea oraşului). Despre toate acestea şi multe altele scrie Ioana Nicolaie, sub pretextul unui soi de Bildungsroman neorealist, cartea maturizării unei tinere, Sabina, într-o lume confuză, decerebrată, asupra căreia apasă nori negri. Una peste alta, întregul roman sea