Ca romancier şi dramaturg, dar şi prin publicistica sa, Mihail Sebastian a participat direct la mişcarea literară a vremii, angajat în comentariul literaturii contemporane româneşti şi universale. Vasta publicistică semnată de Sebastian permite recompunerea unei estetici autentice, Eugen Lovinescu menţionându-l în capitolul închinat criticii noi, alături de Tudor Vianu, Şerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, G. Călinescu şi Vladimir Streinu. Şerban Cioculescu era încredinţat că vocaţia fundamentală a lui Sebastian era aceea de critic, ba mai mult, a văzut în el "unul dintre cei mai înzestraţi critici ai generaţiei sale", care "ştia să citească şi exprima totdeauna impresii şi judecăţi foarte personale".
Actul său critic este unul deschis, suplu, nedidactic, sincronizat cu ritmul literaturii europene, opus criticii dogmatice, preocupate de standarde generale şi de legi estetice inflexibile, absolut inoperabile în condiţiile schimbărilor petrecute în literatura acelor ani. Prin judecăţile sale, Sebastian a refuzat scientismul suficient, simplitatea formulelor, dar a depăşit şi estetismul, literatura fiind pentru el o expresie a umanului, gândirea şi fiinţa reprezentând o unitate şi nu o dualitate ireductibilă, iar scrisul fiind un act de prezenţă şi de participare, nu unul de inteligenţă discursivă.
Pentru Mihail Sebastian critica este "un act de înţelegere şi definire", echivalent cu "aşezarea omului în lumea ce-l înconjoară". Dar Sebastian ştie şi ce nu este critica literară: violenţă verbală. Într-un articol din Rampa, 10 ianuarie 1935, Mihail Sebastian pleacă de la constatarea că în critica bucureşteană, lumea ideilor şi scara valorilor îşi găsesc expresia deseori într-un vocabular de artilerie concretizat în expresii ca " a distruge", "a suci gâtul", "a face praf", "a da la cap". Acest tip de intransigenţă violentă es
