În anii mei de irosire şi de izolare, nu puţini, dar craioveni, nu mi-am imaginat că voi avea asemenea prieteni. Serile au devenit ale lor. Uneori ne întâlnim când ies din redacţie, la un youtube party sau la un film, asezonate cu vin roşu, ceaiuri spectaculoase şi plăcintă cu mere, alteori, mai rar, ieşim la o piesă de teatru, un concert, o plimbare în parc, de obicei însă ne scriem e-mail-uri cu întrebări directe şi răspunsuri asemenea, ne trimitem link-uri (cântece, fragmente de filme, vreo frază din jurnalul Constanţei Buzea, din „Accidentul“ lui Sebastian sau din cel mai recent articol despre Marin Preda, timorat, în ultimii săi ani, de telefoanele anonime care îl ameninţau cu moartea, ca să dau exemplele acestei săptămâni). Mai lăsăm să crească vreo tăcere („Mi se întâmplă să mă plictisesc de cei din jurul meu, am nevoie să îmi încarc bateriile, să povestesc lucruri noi, ei să aibă experienţe noi, altfel cunoscându-ne prea bine reacţiile, replicile“ - Dan), căci unele prietenii au gustul familiar de cremă caramel cu sirop de zahăr ars făcută de bunica, în vreme ce altele sunt noi, imprevizibile. „Ştii simplitatea aia «fără aşteptări»? Dar drumul singurătăţii de la „Ce pacoste!“, la «Cât confort!»?“, o întrebam pe Nico, în timp ce ne dădeam în leagăn (ieşisem să fumeze, era noapte de noiembrie, iar cerul, o pâclă). „Simplitatea fără aşteptări o ştiu în varianta aşteptări mici, iar cealaltă nu o consider singurătate, ci curăţenie“, zicea. Îmi plăcea cum foşnea puţin ambalajul, înainte de a deschide o poveste cu personaje năvalnice şi intrigă dramatică sau pe aceea despre rujuri, ori a parfumurilor, aşteptam însă, cu prudenţă, apariţia divergenţelor insurmontabile („Dacă nu o să îmi placă filmul tău preferat, cum am să îţi spun asta?“ – Dan). „Cât de diferit eşti?“, m-a întrebat, în timp ce intram în casă. „Cât de diferit poţi accepta?“, am răspuns, cu gândul la „