…daca v-amintiti, ajunsesem in Purcaurquillo, ultimul sat inainte de a ne infunda in jungla Amazoniana pana acolo unde omul alb nu mai pusese piciorul. Facusem tabara in “batatura lui Wellington” – un ansamblu de trei colibe, la marginea satului impartit frateste intre triburile Bora si Uitoto. Planul lui Aukcoo pentru restul zilei era simplu: “Va spalati la parau, va-nvat sa va puneti hamacurile, mancam, ii facem o vizita sefului de trib, Victor, unde stabilim detaliile expeditiei, bem o bere la crasma din sat si p-orma prindem broaste”. Nimic exotic, nici o limba-n dos, nici macar umbra une-i incercari de-a-si “vinde marfa”. “Marfa” era, oricum, aici. Unde-ar putea pleca?

Zis si facut. Impreuna cu Florin, am pornit pe poteca spre parau, insotiti de catre doi pui de indieni, cu gura pana la urechi si zglobii precum veveritele. Trecem printr-o “poiana” – o zona defrisata, unde familia lui Wellington urma sa planteze … ceva – si ajungem la parau. Intelegem de ce ghidul preferat al lui Aukcoo si-a ales pentru colibe o locatie aparent izolata: spre deosebire de restul tribului/lor familia lui are acces la apa curata tot timpul. Oricat de putin pretentios ai fi, un parau izvorat din jungla e mai curat decat Amazonul sau Ampyiacu.

Accesul la parau – nu mai lat de doi metri – e usurat de niste trepte sapate in pamant si intarite cu scanduri. Exista chiar si un “ponton”, cu o galeata sub care se ascunde ceva foarte asemanator cu traditionalul odinioara sapun de rufe neaos. Am ajuns, cum s-ar spune, la laundry, prilej cum nu se mai poate mai nimerit pentru a verifica daca, dupa doua zile, camasa cumparata de Ancutza, si-a meritat banii. Reclama spunea ca se usuca in cateva minute. Nu va mai tin suspans. Si i-a meritat. Practic, intreaga expeditie, am stat imbracat cu doua randuri de haine (cele mai scumpe, sa fiu drept, s-au dovedit a fi si cele ma