Politicienii au inceput sa-si verse sangele pentru electorat.
Nu a trecut mult din campania electorala ca s-au ciocnit civilizatiile si, mai ales, necivilizatiile lui Becali cu a lui Orban, pe cand activistii celor doua partide incercau sa seduca pensionarele iesite in parc, sa mai prinda o geana de soare si pe strada lor. Bodyguarzii lui Becali au demonstrat ca sunt in mediul lor, punandu-i la punct pe mai putinii si intelectualizatii lor oponenti. Ba, dupa cum se pare, Ludovic Orban, ministrul transporturilor si candidat la Parlament, a aparut incercand sa-si arate abilitatile retorice, insa a devenit si el o tinta vie a citatelor sulfuroase si contondente din Becali. Pe o alta alee politica, s-au intrecut in mondenitati si abilitati alte doua contracandidate, de la Partidul Social Democrat si din Partidul lui Emil Boc. Amandoua femei aprige, la moda, grabite sa razbeasca. Nu e de mirare ca pitorescul lor dialog este de nescris. Aceste doua incidente sunt doar varful aisbergului. In spatele lor, fosgaie o intreaga clasa politica pusa pe pocit adversari si pe fermecat alegatori.
Violenta are o lunga istorie in politica romaneasca. Politicienii s-au gratulat mai tot timpul cu atribute si calificative neacademice, rostite cu pumnii si microfoanele ridicate deasupra capului. Desi brevetul violentei postrevolutie ii apartine pentru eternitate lui Ion Iliescu, cel care si-a construit o intreaga filosofie pe seama ei este Corneliu Vadim Tudor. Intreg programul sau este un elogiu cu toata gura adus violentei pe motive etnice, rasiale, minoritare si arbitrare. Adversarii sai politici au fost anihilati mereu cu invective degradante. El promitea plutoane de executie pe stadioane, tribunale ale poporului, constructia altui canal catre Marea Neagra si, de ce nu, reinstaurarea pedepsei cu moartea. Candidatii PRM-ului nu au stat la tocmeala si vrajeala cu elector
