Să mă trezesc cu noaptea-n cap ca să-mi iau mămăliga, râmele, cârligele, mulinetele şi senzorii, plasa, cuţitul, pătura, lanterna, sacii şi castroanele, mă rog, tot tacâmul, şi să pornesc la drum. Să îndur frigul, canicula, vântul, ploaia, să mă lupt cu ţânţarii. Să-mi fac planul pentru următorul weekend şi să anticipez: “acolo muşcă peştele la sigur”. Şi să mă gândesc la asta aproape în fiecare săptămână.
Nu mă văd în stare, o spun sincer. Mi se pare peste mână să mă ţin de sportul ăsta. Sunt prea multe iluzii şi o mie de meşteşuguri în lumea aceasta, în care iniţiaţii te primesc cu braţele deschise, încântaţi să mai convertească pe cineva la religia lor pentru care eu sunt prea comod.
Cunosc mulţi oameni care au prins “microbul“ pescuitului, unii încă de pe vremea când prindeai peşte cu un băţ. Am constatat că, deşi unii dintre ei gândesc diferit în multe privinţe, pasiunea pentru pescuit îi scoate din case şi îi împinge laolaltă, pe malul apei. Şi îi ţine o viaţă. Deci, care-i treaba cu pescuitul? - îi tot întreb, iar ei îmi spun că e un mod simplu de a scăpa de grijile de zi cu zi. Asta zic toţi.
Acolo, pe malul apei, în intimitatea naturii, cu zgomotele ei, printre gărgăriţe, viespi şi fluturi, în aerul acela după care tânjim noi, orăşenii, privind apa unduitoare, te linişteşti. Te aduni, te împaci cu tine şi crezi că poţi să o iei de la capăt. Simţi că trăieşti. Nu ştii ce pierzi, spun ei, dependenţii de drogul lor. Într-o zi, sper să le dau dreptate.
