16 ianuarie 1979(n.r. – continuare)

Discuţia trece de la una la alta. E parcă un dialog de oameni care-şi spun cât mai multe după ce au avut gurile pline de pământ. Iată, Jannis ne aduce încă o sticlă de vin negru. E un vin austriac, încă o dată spun, un vin bun şi curat. Nu-i un vin grecesc, dar când ridic sticla aşa cum stau cu faţa spre fereastră, parcă ninge în ea. şi de aici se vede atât de bine o parte a Palatului Belvedere. Amân pe cât posibil drumul la Belvedere, deşi mi-e foarte la îndemână să intru. Amân întâlnirea unui român cu acest palat al unei umilinţe şi al unui dezastru.

Prezent. Aşezămintele Udricani se află în şantier de consolidare şi restaurare

Octavian Groza îmi vorbeşte acum despre Valeria Vlaicu, sora marelui temerar, aviatoare de la vârsta de cinci ani. Aviatoare încă de la acea vârstă pentru că trebuia să încerce cineva un avion, un aeroplan mai bine zis, şi nu se putea s-o facă un om prea greu. Ce interesantă variantă a meşterului Manole s-a petrecut în acea clipă în viaţa lui Vlaicu, care şi-a aşezat sora în construcţia zburătoare. Cine dintre noi – hai să fim sinceri – oameni moderni ce suntem, oameni ce se sacrifică mai ales în idee şi care au uitat gustul durerii celei adevărate; cine dintre noi şi-ar aşeza sora în vârstă de cinci ani nu într-un avion de încercare, dar într-un avion foarte sigur, verificat şi ultra-verificat? De aceea îl întreb pe Octavian Groza de unde ştie atâtea despre Vlaicu, deşi înţeleg că Octavian Groza e unul dintre ardelenii care iubesc Ardealul cu patimă şi cu minuţie. Aveam să primesc peste câteva zile o carte despre care aveam să-mi formez eu însumi părerea pe care mi-o spunea la masă la Jannis acest blând prieten şi anume că e o carte a celui mai bun istoric al aviaţiei noastre, Constantin Gheorghiu.

Mă uit la Octavian Groza şi cum ninge afară şi cum băiatul meu e lâng