Am avut norocul ca de trei ori in doi ani sa ajung la Sfantul Mormant. Experienta este unica, dincolo de intalnirile personale pe care fiecare le are cu Dumnezeu acolo. Ce se intampla in acest pol al lumii este o metafora in mic a milenii de umanitate. O metafora despre noi, cu ceea ce ne face si minunati, si respingatori.
De fiecare data m-am intrebat in Biserica Sfantului Mormant ce am facut ca sa meritam ca Iisus sa moara pentru noi. Prima data, la coada la care stateam erau doi israelieni cu o adolescenta americana. Cand aproape ajunseseram sa intram la mormant, tanara si-a intrebat insotitorii pentru ce stau, de fapt, la coada si, cand i s-a explicat ca acolo se considera ca a fost mormantul lui Isus, a spus: "Da?! Ce interesant!" Dar acesta e un amanunt lipsit de importanta. Fata nu stia.
Am mai vazut pe peretii bisericii, pe langa crucile scrijelite de cruciati adanc in piatra, si traditionalele "Geta, Daniela si Costica", dar si Gete, Daniele si Costici din alte natii.
Ce m-a surprins/amuzat a fost sa vad oameni care incercau sa se bage in fata ca sa intre la mormant. Adica e o coada groasa care ocoleste chilia, dar sunt persoane care se fac ca nu vad ca se sta la coada si incearca sa intre cu maxima naturalete. Si la Iisus te bagi in fata.
Mi-am imaginat ca in acest loc incarcat cu atat de multa energie buna, oamenii vor fi transfigurati, fie si pentru ora cat stau acolo, de sentimente de iubire fata se semeni., de grija fata de ei. Sau ca macar vor resimti exacerbate propriile mici scapari, mici greseli - si vor incerca sa se poarte cat mai crestineste. Macar cat sunt acolo.
Cand am ajuns in acest an si am prins in sfarsit o coada mai scurta, am fost surprinsa sa vad ca un preot aproape ia la bataie o turista care vroia sa faca poze in sectorul lui (desi fotografiatul e permis peste tot.). A striga
