SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
La secţia culturală a unui cotidian foarte influent lucrează şi un critic literar în vârstă. E mult spus că lucrează. Îşi trimite articolele prin curier, primeşte banii pe card, îşi alege singur cărţile despre care scrie şi vine o dată la trei luni la redacţie. Ca să vadă cum mai miroase tinereţea, spune el.
În timpul unei astfel de vizite, şeful secţiei, un băiat la locul lui, pentru care criticul e autoritatea absolută în materie de gust şi stil, îl întreabă dacă l-a citit cumva pe Gigi Bălteanu şi dacă ar fi dispus să-i dicteze unei fete din birou câteva fraze despre un roman de-al acestuia, pe care-l laudă toată lumea. Închidem ediţia într-o jumătate de oră, spune tânărul admirator al bătrânului critic, şi parcă ar fi cazul să avem şi noi un punct de vedere. Iar dacă-i semnat de dumneavoastră, vă daţi seama, devine marcă înregistrată.
E pentru prima oară când marele critic discută cu şeful secţiei, nu cu directorul. Tot pentru prima oară e pus în situaţia de a recunoaşte că nu citeşte aşa-numiţii autori de succes ai zilei. Ştie cum sunt fabricaţi de edituri, iar la şaptezeci şi cinci de ani nu merită să consume din timpul care i-a mai rămas de trăit cu maimuţărelile americanizate ale unor speculatori. Totuşi, are un moment de slăbiciune şi minte că l-a citit pe Gigi. Pfui, face el, Gigi, Gigel, Gigişor... Pentru un romancier, un nume ca ăsta e moarte. Dându-şi seama că şi pe şeful secţiei tot Gigi îl cheamă, se corectează: "La poeţi mai merge. La eseişti sună provocator. Numele unui romancier însă e ca o instituţie, trebuie să aibă clasă".
În tăcerea care s-a lăsat, observaţiile bătrânului cad ca ploaia pe un acoperiş de tablă. Bine, dragă, zice el, hai să dictăm două, trei fraze de complezenţă.
Cine-i duduia care mă ajută? O domnişoară sfioasă îi pune în faţă un decupaj de
