Prin 1995 mi-a picat în mână o cărţulie cu un titlu un pic provocator - „Noua dezordine amoroasă” - scrisă de doi autori francezi, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, şi apărută în traducere la Editura Nemira (a fost reeditată în 2005 la Editura Trei). Era, cred, prima traducere în româneşte din cărţile lui Bruckner, eseist francez din generaţia „noilor filozofi”, cum a ajuns să fie numit grupul de intelectuali de stânga (desprinşi din rândurile

Prin 1995 mi-a picat în mână o cărţulie cu un titlu un pic provocator - „Noua dezordine amoroasă” - scrisă de doi autori francezi, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut, şi apărută în traducere la Editura Nemira (a fost reeditată în 2005 la Editura Trei). Era, cred, prima traducere în româneşte din cărţile lui Bruckner, eseist francez din generaţia „noilor filozofi”, cum a ajuns să fie numit grupul de intelectuali de stânga (desprinşi din rândurile militanţilor revoluţionari din mai 1968) deveniţi, spre sfârşitul anilor ’70, de dreapta. Însă, cu toată fervoarea anticomunistă de la jumătatea deceniului 1990-99, nimic nu mi s-a părut atât de subversiv ca „Noua dezordine amoroasă”.

Îmi amintesc şi acum cât am râs; cartea cu pricina e un best-seller al anilor ’70 (a apărut în Franţa în 1975), iar asta se vede, căci vine în urma revoluţiei sexuale a deceniului precedent. Călcând pe linia subţire dintre reflecţia inteligentă asupra sexualităţii şi justificarea pornografiei doar de dragul încălcării convenţiilor (şi pentru a-i enerva zdravăn pe pudibonzi), „Noua dezordine amoroasă” a fost o adevărată bombă; merită şi acum citită, măcar de dragul de a te distra şi a descoperi, printre rânduri, atmosfera revoluţiei sexuale europene. Bruckner şi-a învăţat după aceea lecţia; „Luni de fiere”, romanul său din 1981, reia, de data aceasta în tonuri sumbre, problematica anumitor practici sexuale marginale, în cadrul mai l