"Umbra Marelui urs" le-a purtat noroc băieţilor. Se pare că ieşirea lor din ţară li se datorează şi vameşilor români.

În cartea sa, Nicu Covaci dezvăluie cum nu s-au dat bătuţi vameşii, căutând acul în carul cu fân. "Va trebui oricum să verificăm toată încărcătura, nu se dădură ei bătuţi." Am apucat sticla ce ajunsese din nou în dreptul meu şi mai trăsei o înghiţitură savurând-o vizibil. –"Al naibii de bun!, sper să nu mă oprească sârbii că dau de bucluc". Sticla mai făcu o dată ocolul tristei încăperi, apoi, mai puţin decişi ca la început, şeful şi comandantul garnizoanei se ridicară şi porniră cu pas de plimbare spre uşă. De voie, de nevoie a trebuit să-i urmez. Îmi puneam întrebarea până unde vor scotoci înainte de a se da bătuţi. Dacă făceau efortul să dea totul jos, ar fi descoperit difuzoarele ce le demontasem din boxe şi ar fi putut intra la bănuieli. Atunci nimic nu ne-ar mai fi salvat. (...) Dintr-o dată se auzi un mârâit feroce şi o dihanie ieşi din spatele întunecat al camionului. – "Bau!" Pentru o secundă toţi încremeniseră, inclusiv eu. Hohotul de râs ce a urmat a spulberat şi ultimul dram de tensiune. Unul dintre soldaţi descoperise blănurile de lup şi de mistreţ ascunse în spate de tot, nedând nici o însemnătate difuzoarelor fără cutii ce zăceau acolo. (...) Blănurile proveneau din braconaj şi oricum era interzis de a fi scoase peste graniţă. Pentru vânătoarea de lupi, urşi, mistreţi şi căprioare se încasau sume mari în valută de la străinii care veneau cu puşti cu lunetă şi trăgeau de la ferestrele hotelurilor în care stăteau. A trebuit să intru din nou în clădire cu cei mai mari în grad şi să le explic cum stătea situaţia. Ei nu aveau nici un interes referitor la blănurile găsite, dar aveau în sfârşit prilejul de a mă mai stoarce de câte ceva. Prevăzusem aceasta, blănurile erau exact momeala din care trebuia să muşte funcţionarii vă