Subiect obsesiv şi tragic al ultimelor două zile, explozia de la Petrila a mai trecut (deocamdată) 12 suflete în lumea drepţilor. Listele celor care şi-au pierdut vieţile în accidentele din exploatările miniere din România se lungesc de la an la an. În urma acestora rămân familii distruse, pe care toată "lumea bună" se grăbeşte să le compătimească public şi să le asigure cu falsitatea specifică de tot sprijinul viitor, o zonă care se depopulează şi o industrie care agonizează.
Dramatismul pierderii de vieţi omeneşti e îngroşat de ediţiile speciale şi de spectaculoasele transmisii live ale televiziunilor, cu reporteri indignaţi şi vedete mustrătoare, care trasează sentinţe de înfierare în aşteptarea nominalizărilor la premiile anuale ale asociaţiilor profesionale. Ştiu că sună îngrozitor de cinic, dar, pentru televiziuni, un week-end fără ştiri spectaculoase e realmente "salvat" de sângele oamenilor îngropaţi de vii. La spectacolul grotesc contribuie vârtos specia hidoasă a şacalilor politici de campanie, atraşi la groapa comună, deopotrivă, de mirosul sângelui şiroind şi de becurile calde ale camerelor de luat vederi. România trebuie să treacă periodic prin câte o tragedie ca să se constate public şi să admită – musai la televizor – că mineritul e-n comă. Clasa politică, în ansamblul ei, nu are nici puterea, nici interesul să recunoască faptul că această industrie – simplist vorbind, generatoare de curent electric şi căldură – îşi trăieşte urât sfârşitul. Dat fiind că eu nu candidez, îmi permit s-o scriu apăsat: în urma înţelegerilor semnate cu organismele financiare internaţionale, mineritul din România va trage obloanele şi va pune lacătul. Doar că n-o face brusc, ci agonizează de ani de zile şi va mai horcăi sacadat încă vreo câţiva.
Fiindcă nişte "creiere luminate" au decis că minerii noştri-s nerentabili (în esenţă, ca
