Eram patru prietene. Prima, o femeie frumoasă, înaltă, blondă de cîţiva ani, o prezenţă contradictorie, pe care aveam obiceiul să o compar cu desertul acela din restaurantele chinezeşti, îngheţata prăjită. Ea era invers. Rece în aparenţă, înduioşătoare doar cu foarte puţini aleşi. Printre aceştia, la loc de cinste, beagle-ul ei jucăuş care îi ştia faţa deloc nazistă mai bine ca oricine. A doua era înţeleapta grupului, cu un aer încă de fată serioasă. Ea îşi permitea să fie jucăuşă mult mai rar decît beagle-ul celei dintîi. Însă conversaţiile noastre telefonice explodau de fiecare dată într-o luptă dreaptă de idei, la care nu puteai renunţa pentru nimic în lume. Tristeţea ei cronică nu penetra reţelele fixe sau mobile atunci cînd vorbea la telefon, cînd îşi lăsa talentul analitic înnăscut să desfacă în felii cărţi, oameni, situaţii. Tristeţea ei cronică era o prezenţă copleşitoare doar cînd reţelele fixe sau mobile nu te mai despărţeau de ea şi o priveai neputincios, stînd atît de tristă în faţa ta. A treia prietenă. Nicicînd nu am mai văzut în preajma mea rafinamentul cultural însoţindu-l mai bine pe cel gastronomic. Giacometti şi salata proaspătă de alge, pentru început, Fra Angelico şi şerbetul pastelat de lămîie la final. Plus un camembert cu calvados în aşteptarea lui Truffaut. În ceea ce mă priveşte, eu sînt prietena care scrie povestea şi le cunoaşte pe toate trei.
Eram, prin urmare, patru femei, într-un oraş care se lupta cu cea din urmă zi a anului de graţie 2007. Ne vedeam destul de des, chiar săptămînal, vorbeam aproape zilnic la telefon una cu cealaltă, de-a lungul întregului an. Acum Revelionul stătea în faţa noastră ca zidul unui castel kafkian în spatele căruia se afla ferecat sistemul, acel sistem ce îţi spune că trebuie să te bucuri, să fii fericit în noaptea dintre ani, să săruţi pe cineva sub vîsc, să porţi underwear de culoare roşie, să
