Am făcut parte, întotdeauna, dintre oamenii mulţi şi slabi care s-au temut de singurătate. De altfel, arareori am fost singură (trecînd fulgerător de la o familie la alta), iar idealul meu, încă din copilărie, era... un autobuz plin cu prieteni. Mersul lumii din ultimul timp, însă, mi-a mai dat peste cap teoriile: se pare că trăim o epocă în care individul trebuie să-şi asume cît mai multe pe cont propriu, şi în care singurătatea e din ce în ce mai valorizată. Sau, în orice caz, tot mai puţin blamată sau stigmatizată, măcar din punct de vedere social.

Am întrebat o serie de oameni singuri, cum fac faţă singurătăţii, în linii mari; dacă aceasta a fost, pentru ei, o opţiune deliberată sau o întîmplare; în ce fel sînt priviţi de cei din jur; care sînt avantajele şi dezavantajele atît sociale, cît şi general-umane ale unui asemenea statut; şi cum îi supravieţuiesc fericit. S-a întîmplat ca majoritatea celor care au răspuns să fie de sex feminin (nu voi comenta argumentele ce mi s-au adus, în acest punct, privind incapacitatea bărbaţilor de a fi prea mult timp singuri...).

Elsa, bibliotecară, de 40 de ani, face diferenţa între singurătatea ca statut marital şi ca sentiment. În cea dintîi ipostază, este o persoană singură, pentru că nu e măritată şi nu are copii. În cea de-a doua, nu este apăsată de singurătate, pentru că locuieşte cu părinţii, are o carieră (e şi traducătoare, şi profesoară de engleză, pe lîngă jobul la bibliotecă) şi prieteni. În privinţa posturii de "femeie măritată", consideră că aceasta nu e pentru toată lumea: fiecare trebuie să-şi cunoască limitele şi să-şi urmeze drumul propriu. Mihaela Andreescu, traducătoare, tot de 40 de ani, crede că "singurătatea nu e o opţiune, e o întîmplare. În general, nimeni nu alege să fie singur, dar aşteptările fiecăruia de la viaţă sînt diferite. Şi vine un moment în care ai de ales între a fi singur