În anii ’50, statul distribuia manuale despre ce e de făcut în caz de război nuclear. Te adăposteşti matale într-un şanţ pînă trece unda de şoc, după care, dacă se verifică ipoteza că eşti viu în continuare, cauţi să te decontaminezi. Te speli bine, dacă se poate te şi tunzi. Dacă nu, oricum îţi cade părul. Năravul ba, drept pentru care poţi să fii sigur că vei rămîne la fel chiar şi iradiat.

M-am gîndit la asta cînd am plecat pentru o singură zi din ţara mea, într-una normală. O zi în care am învăţat să aştept la semafor cu piciorul pe podea, nu pe ambreiaj, în care am stat la coadă la un metru de cel din faţa mea, o zi simplă ca o bucată de pîine împărţită cu alţii. Alţii pe care nu-i cunoşti. Cu ocazia asta am descoperit secretul nostru naţional. E simplu: ne cunoaştem prea bine. Ca într-un sat în care toată lumea ştie cîte parale face celălalt, pe cît pămînt s-ar certa unchi’su cu el, cui i-a furat găinile şi de ce a rupt uluca din gard (răspunsul corect: era beat, era noapte şi a crezut că se poate ţine de ea). Sîntem cu toţii cunoscuţi, rude, cu ceva de împărţit la nivel istoric şi personal. Respectul e datorat străinilor. Între noi, putem să ne purtăm oricît de prost. Sîntem în familie.

Dar e o familie iradiată. De pe noi cade un praf fin de izotopi, care contaminează totul pe unde ne ducem: Mitocaniu 237, Mizeriu 234, Olteniu cu trei neutroni şi Periferiu instabil şi cîte alte particule cu timp de înjumătăţire cu mult mai mare decît al vieţii noastre... Cum ne decontaminăm de astea? Cum să trăieşti în mijlocul mitocăniei şi să scapi de ea?

În nici un caz mic şi cuminte. Răul se bazează pe indiferenţa celor buni, cum bine observa un om civilizat. Porcăriile din jurul nostru ne iau ca martori: idiotul care ne taie calea cu maşina, administratorul care ne ţepuieşte, colegul care ne sapă, constructorul care ne fură, apa care ne otrăveşt