La închisoare eşti însingurat, dar niciodată singur. Trăieşti în permanenţă un sentiment de abandon, alături de colegii de detenţie şi de cameră, alături de gardieni, trăieşti într-un vuiet permanent, un fel de zgomot de fond fără sfîrşit pe care îl auzi mereu în urechi, de dimineaţa pînă seara. Tînjeşti după singurătate, dar în acelaşi timp singurătatea îţi distruge sufletul. N-ai încredere în nimeni şi, învăţînd să fii singur, înveţi de fapt să supravieţuieşti singurătăţii. N-ai timp, n-ai spaţiu pentru tine, dar eşti însetat de puţină companie. Eşti însingurat într-o mare de oameni.

Judecătorul te condamnă. După verdict te simţi dintr-odată abandonat, doar tu cu tine, lumea din afară îţi rămîne doar o amintire incapabilă să te mai ajute şi eşti obligat să găseşti putere înlăuntrul tău ca să treci peste şocul pentru care niciodată nu eşti pregătit. Cînd auzi condamnarea, deşi o aştepţi, ţi se pare că se petrece totuşi într-un univers paralel. Din arest eşti trecut în "carantină", o încăpere în penitenciar, unde stai trei săptămîni înainte să treci spre viaţa de puşcăriaş. Ţi se spune: trebuie să te obişnuieşti. În primul rînd cu regulamentul intern, dar de fapt este vorba de o pregătire "neoficială", psihică, un ultim respiro înainte de a fi trimis în sistemul de detenţie propriu-zis.

Apoi treci printr-o comisie. Gardieni, psihologi, sociologi, doctori, o sumedenie de oameni, o sumedenie de feţe, o sumedenie de întrebări. În faţa lor, pe un scaun, tu singur cu răspunsurile tale cu care trebuie să conspiri cît mai bine, pentru că în funcţie de ele vei fi repartizat într-o cameră. La repartiţie contează mult religia sau chiar meseria, statutul pe care l-ai avut înainte de a intra aici, chiar şi felul tău de a fi. Pe cît se poate, eşti trimis să împarţi camera cu cei care să-ţi semene, cît de cît. Să fii, la o adică, printre "ai tăi". Să nu fii izolat