● Partea lui de consolare / Quantum of Solace (Marea Britanie, 2008), de Marc Forster.

Noul James Bond, Partea lui de consolare, o ţine numai în scene de acţiune, fără a avea un regizor realmente talentat la aşa ceva. Secvenţa-pregeneric e o afacere confuză cu un Aston Martin urmărit de două Alfa Romeo pe nişte drumuri italiene: o rafală de cadre scurte care creează o impresie generală de "autogeddon", dar din care nu se poate reconstitui nici o fază concretă, nici o manevră executată de Bond ca să scape de urmăritori. După generic (şi după un cîntec slab) se dezlănţuie o nouă urmărire, mai bună, mai întîi prin nişte catacombe şi apoi pe schelele dintr-o biserică aflată în renovare, dar regizorul Marc Forster o strică parţial şi pe asta, montînd-o în paralel cu o paradă hipică. Paralelismul n-are nici o logică (ar fi avut una dacă cineva ar fi ajuns sub copitele cailor), e doar "ideea" unui regizor care, în lipsa unui simţ real al acţiunii, aplică mecanic principiile montajului de atracţii, adăugînd spectacol (cai în ralanti) la spectacol (urmărire) în speranţa că pulsul spectatorului va creşte de două ori mai mult. Bineînţeles că se întîmplă exact opusul: o parte din urgenţa urmăririi se pierde printre caii aceia de vis. Mai tîrziu, în timpul unui schimb de focuri declanşat în foaierul unei opere, Forster scoate zgomotele de împuşcături, bagă muzică de Puccini şi construieşte un alt montaj paralel - unul de tip Naşul - violenţele butaforice de pe scenă vs violenţele "reale" din foaier. Numai că, în Naşul, paralelismul chiar însemna ceva, pe cînd aici e doar o fiţă. OK, tot de fiţe se ţinea şi Brian De Palma atunci cînd reconstituia, în Incoruptibilii, o secvenţă din Crucişătorul Potemkin, dar fiţoşenia lui De Palma nu-l împiedica să regizeze o pistoladă eficientă, pe cînd puseurile de formalism ale lui Forster sînt în răspăr cu interesele lui ca regizor d