Strada Grigore Alexandrescu, cel puţin tronsonul dintre încrucişarea ei cu str. Clopotarii Vechi (unul din frumoasele nume care s-au păstrat de pe vremuri), la colţul spitalului de copii, şi locul unde str. Vasile Alecsandri se continuă cu str. Ciprian Porumbescu, a rămas un fragment intact din oraşul de altădată. Case cu un singur etaj sau fără nici unul, cu cîte o curte sau chiar grădină, cu ornamente de stuc deasupra ferestrelor şi uşii, ba chiar cu o statuetă într-o nişă în centrul faţadei dinspre stradă. O fericire provincială. Nu-ţi vine să crezi că eşti în Bucureşti. Hămăiala cîinilor de prin curţi contribuie la caracterul patriarhal al acestui decor.

Într-una din serile trecute, căutam casa care a fost a lui Marin Sorescu şi am găsit-o, la nr. 43. Cum seamănă destul de bine cu cele învecinate, cu faţada spre o curte foarte îngustă, ca un culoar, aşa încît, din stradă, se văd doar pieziş înfloriturile care încadrează intrarea, m-am apropiat şi am văzut placa menită să păstreze amintirea unui poet de seamă. Aş zice chiar: cel mai mare român poet al ultimei jumătăţi de secol. Cine a citit La Lilieci nu-l poate uita, nici confunda pe autor cu imitatorii modelor străine. Fără voie, m-am întors cu gîndul la singura vizită pe care i-am făcut-o. Era în 1988, fiindcă a datat cele trei desene pe care mi le-a dăruit atunci. Nu ştiam că şi pictează (n-am îndrăznit să întreb dacă era de el marele nud care trona în fundul camerei în care am stat de vorbă). O primă întîlnire, pe care o pusesem la cale cu prudenţă, fusese o plimbare la Şosea, căci se temea să nu aibă microfoane în casă, iar eu veneam să-l îndemn să ia atitudine public contra regimului, adică exact ce a făcut, puţin mai tîrziu, Mircea Dinescu. Deşi propunerea mea n-a avut succes, ne-am păstrat încrederea unul în altul. Am fost împreună în 1990 la Marele Salon al Cărţii de la Paris. După ce a deveni