Neaşteptatul Urziceni seamănă cu o frumoasă poveste din Turul Franţei, ediţia 1956

Walkoviak, un nume de care anul 1956 nu-şi va aminti. Cum ar putea? Dureros de frumoasa Romy Schneider se juca pe sine în Sissi, crescînd pulsul unui omeniri care muşca adînc din fructul zemos al vieţii post-război. Un an în care altă prinţesă a Hollywoodului, Grace Kelly, intră în rîndurile nobilimii europene şi în cătarea unui destin tragic. 1956 a fost un an real. Real Madrid. Prima Cupă a Campionilor. N-a fost, în schimb, un an ideal. Idealurile de la Budapesta, arhicunoscute, dar şi cele plăpînde ale studentţilor de la Timişoara şi Bucureşti, îngropate în amnezia laşităţii comune, au trosnit sub şenile şi bastoane. De ce şi-ar aminti 1956 de Walkoviak, cînd se poate mîndri că a născut doi oameni care aveau să-l arunce încă o dată mulţimii pe Isus, Mel Gibson şi Tom Hanks ? De ce ne-am aminti de un pedalist oarecare? Poate pentru că, într-o lume de prinţi şi prinţese, el e oricare dintre noi. E Ion şi John, Ştefan şi Istvan, şi Dan. Super Dan.

Urmaşul unui imigrant polonez a implantat în mentalul sportiv principiul “cînd mulţi se ceartă, fă-te mic şi cîştigă”. Ideea preconcepută era că în întrecerea dintre doi cai care se muşcă şi se împung, victoria nu poate aparţine şoricelului care îşi vede de treaba lui. Roger Walkoviak nu făcuse mai nimic înainte şi n-a mai făcut nimic după. Dar fix în acel an a sosit primul în Turul Franţei. În faţa “regelui munţilor” Bahamontes sau a superprofesionistului Ockers. Lumea a zis că a cîştigat un loser, profitînd de neatenţia corifeilor. Walkoviak n-a zis nimic, doar a zîmbit timid. Îi bătuse pe toţi, ce mai putea spune?

Urziceni are un nume de Walkoviak. Un semi-oraş, un ghem de blocuri în calea scaieţilor Bărăganului. No name, no fame. Dar asta n-are nici o importanţă, chiar nici una. Importanţi sînt oamenii, nu blocurile. O