Cea mai proasta situatie posibila pentru o tara este sa fie surprinsa de o perioada de criza economica in plina batalie electorala. Mai ales intr-un context unde discursul populist pare a fi singura regula a jocului electoral. Este cazul romanesc. Altfel, nu s-ar vorbi cu acelasi tonus despre cresteri de salarii si pensii si scaderi de taxe, investitii publice si stimularea activitatii private, criza si crestere economica in cifre mari.
Pana anul acesta, modelul de crestere economica al ultimilor 10 ani miza pe capital strain si atat. Din 2009, acest scenariu e putin probabil. 7-8 miliarde de euro din investitii directe, alte 5-6 miliarde intacte pe cai mai putin corporatiste, acestea au fost miliardele cresterii economice romanesti. Sunt banii care au adus boom-ul imobilar, apetenta pentru consum si investitii, atatea cate au fost. Ce facem cand nu vor mai fi? Balonul imobiliar se va dezumfla, consumul se va tempera si investitiile se vor reduce. Reglaje bune, pana la un moment dat, adica pana in momentul in care se va resimti intreaga evolutie in somaj si in stagnarea economica pentru o tara care are cu totul alte asteptari pentru 2009, asteptari aprinse si de discursurile economice. Mai mult, reactiile "anticriza" ale partidelor din ultima perioada nu pot avea efectele de avertizare pe care ar trebui sa le cultive. Toate programele sunt compromise de acele contradictii logice, expuse mai sus. De fapt, primul semn serios de intrebare tine de intentia tuturor partidelor de a aduce in prim plan un stat tot mai preocupat de investitii. Daca statul, din 2009, isi va limita aceste investitii in infrastructura, pe tronsoanele de drumuri si pentru lucrarile de dezvoltare care au deja finantarea europeana aprobata, ar fi o reusita si o justa prezenta. Dar, fie ca vorbim de PNL, de PD-L sau PSD, fiecare vede in stat mult mai mult. Teoria iesirii din criza, de la K
