Romanul lui Radu Paraschivescu, „Cu inima smulsă din piept“ (Humanitas), se citeşte, cum se spune, pe nerăsuflate.

E limpede că autorul s-a gândit mai mult la cei ce formează publicul larg decât la criticii exigenţi şi cârcotaşi. Sunt vizibile clişeele pe care le utilizează, parte a unei reţete prin care romanul istoric şi cel de dragoste vor reţine interesul cititorului. Cartea nu are adâncime.

Perspectiva ei se lasă imediat ghicită, la suprafaţa unor întâmplări neobişnuite, rulate într-un tempo specific. Personajele centrale (Alfonso al IV-lea, regele Portugaliei, monarhul înţelept şi stoic, prinţul Pedro, fiul său, uşuratic şi degrabă vărsătoriu de sânge, Constancia de Peñafiel, nevasta clorotică vârâtă cu de-a sila, din raţiuni de stat, în aşternutul tânărului armăsar lusitan, galiţiana Inës de Castro) sunt unidimensionale. Fiecare are o trăsătură dominantă, pe care o ilustrează necontenit de-a lungul şi de-a latul romanului. Sub raport psihologic, proza e nulă. Interesul se datorează fundalului istoric, bine conturat, şi poveştii de amor care, împotrivindu-se acestui context, îl transcende.

Cu o excelentă documentare, Radu Paraschivescu exploatează dramatismul unor episoade din istoria Iberiei, atât de senzaţionale şi stranii, încât par inventate. Secvenţa finală este de un kitsch hollywoodian. Devenit în sfârşit rege, Pedro dezgroapă scheletul iubitei sale ucise şi obligă întreaga Curte să se perinde pentru a săruta mâna „reginei“ inimii sale. Episodul nu este un exces al imaginaţiei autorului nostru, ci o parte (neautentificată, dar îndelung povestită şi mitizată) a unei istorii nu mai puţin macabre.

Când monarhul moare de bătrâneţe şi de urât, nimeni şi nimic nu-l mai poate opri pe vlăstarul sadic, care ajunge să ni-l facă mai simpatic pe Vlad Dracul. Prin comparaţie, acesta din urmă pare un despot puţin cam