Vladimir Tismăneanu: " Nu sunt multe cărţile despre care putem spune că şi-au pus pecetea asupra unui veac. "
Scris după decizia sa de a rupe cu dictatura comunistă din Polonia şi de a rămâne în Vest, eseul lui Czeslaw Milosz, Gândirea captivă, publicat la Paris în 1953, a devenit un document esenţial al literaturii antitotalitare. Este vorba de o lucrare demistificatoare, o incursiune în universul magiei exercitate de doctrina comunistă („Noua Credinţă“) asupra atâtor intelectuali din însângeratul şi absurdul secol XX. Articolul de faţă este un fragment din prefaţa celei de a doua ediţii româneşti a volumului Gândirea captivă, care urmează să fie lansat în cadrul colecţiei Zeitgeist pe care o coordonez la Editura Humanitas, la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 22 noiembrie 2008.
La vremea publicării sale, scria Milosz în prefaţa din 1981, Gândirea captivă a provocat furia intelighenţiei de stânga de pe Rive gauche. Pentru Sartre, Merleau-Ponty, Simone de Beauvoir (ca să nu mai vorbesc de Aragon ori Elsa Triolet), Stalin era încă numele alternativei la execratul imperialism al unei Americi socotite pe cale de fascizare. Îşi suspendaseră raţiunea critică şi îşi plasaseră speranţa la Răsărit. Scria Milosz: „Aceia dintre compatrioţii lor care, precum Albert Camus, îndrăzneau să menţioneze reţeaua de lagăre de concentrare drept fundamentul însuşi al sistemului pretins socialist, erau ponegriţi şi ostracizaţi“.
Tema Gândirii captive, concentrată în discuţia asupa Ketmanului comunist ca expresie a schizofreniei mentale specifice universului totalitar, este de o perenă actualitate. Ceea ce s-a petrecut în aşa-zisele democraţii populare a fost o încercare de a obţine controlul total asupra spiritului uman. De aici şi rolul capital al condiţionării prin ideologie. Pentru marxişti, libertatea nu este o valoare autonomă, ci „necesitatea î
