Astazi este miercuri, deci suntem in cea de-a treia zi de dupa victoria Unirii Urziceni in Stefan cel Mare. In aceste 3 zile, prin scrieri emotionale sau analize bine argumentate precum cele ale lui Andrei Vochin, cam toata lumea a explicat de ce merge atat de bine Unirea.
Dupa ce in vara Mihai Stoica se uita pe lista accidentatilor si isi ofta in declaratii speranta pentru un eventual loc in prima jumatate a clasamentului, acum, se poate vorbi de mult mai mult. Chiar loc de titlu sau loc de Liga Campionilor.
Noua, tuturor, ne plac povestile de succes. Indiferent ca se intampla in viata reala si ajung in paginile ziarelor sau le gustam cu ochii pe ecranul televizorului datorita unor productii de Hollywood, succesul nascut din nimic, neanticipabil si de-a dreptul uimitor ne face sa iubim povestea.
In cazul Unirii, nu faptul ca se spera este interesant, ci o oarecare orbire a ratiunii vizavi de potentialul acestei echipe. Da, Urziceniul poate castiga titlul asa cum orice echipa care incepe o competitie are sanse sa triumfe. Mai mult, formatia lui Dan Petrescu are deja niste rezultate impresionante.
Ceea ce insa nu s-a spus absolut deloc tine de evolutiile echipei in sine. De exemplu, Urziceniul a batut in Giulesti si in Stefan cel Mare in urma unor prestatii destul de subtiri fotbalistic vorbind. Concret, daca in meciurile respective, Rapid si Dinamo ar fi jucat exact ca Unirea si ar fi castigat meciul, toata lumea ar fi spus ca victoriile respective sunt profund nemeritate.
In cazul echipelor care pleaca mereu cu sansa a doua, o victorie obtinuta in urma unei evolutii aproape chinuite este automat catalogata ca un mare succes. Nu se mai tine cont de modul in care s-a obtinut, ci doar de faptul ca evolutia respectiva poate fi incadrata intr-un tipar de tip “David contra Goliat”, excelent de comercializat prin inter