Suntem acasă la Gheorghe şi Elena (Lenuţa, îi zice satul) Bălăşcuţă. La Prejmer. Ne-am împărţit "pe ateliere". Femeile – gospodina casei, vecinele, nepoatele şi reporterul de serviciu – la bucătărie, unde, sub ochiul care veghează toate al măicuţei gazdei noastre, bucatele începuseră să forfotească pe plită.
Varianta masculină a "formaţiei" de mai sus – în pivniţa-cramă-sufragerie, unde cel mai tânăr comesean, un pici de vârsta grădiniţei, puncta când şi când dialogul cu câte o vorbă năzdrăvană. Şi sus, în bucătărie, şi jos, în cramă, discuţiile se învârteau în jurul aceluiaşi subiect: bucatele prejmerene, mai ales cele pe bază de cartofi, şi gustul lor.
UN SFERT "D-ĂL NIC"
"Cartoful era o mâncare de bază, alături de varză, fasole, lapte şi păsat. Fiind zece copii la părinţi, nu era chiar uşor să pui bucatele pe masă. Dar aduceau cartofi – sau «pitioci», sau «pichioci» –, câte-o poală. «Poala» era «şurţul» ăla pe care-l purta dinainte fiecare gospodină; ba chiar şi bărbaţii îl purtau, în Ardeal. Aduceau cartofii ăia şi îi băgau în «frigătoare». Aveau o sobă, în formă de cizmă, cu cuptor, şi în cuptorul ăla băgau cartofii. Îl trimitea bunica pe bunicul să aducă o oală cu zeamă de varză… Cu «moare», cum se mai zice prin alte locuri. Şi toţi copiii mâncau cartofi copţi cu moare de varză. Asta mâncau mai ales în perioadele de post. Că postul se ţinea, atunci. Mai întâi, din motive religioase; şi-n al doilea rând şi de sărăcie… Că tăiau un porc – iarna, un berbecuţ – toamna, un miel – la Paşti, o găină, un pui – mai rar se tăiau…".
Ne explică, pe îndelete, cum se gătea, odinioară, într-o casă de ţărani români din Prejmer. Apasă pe cuvinte, într-un chip anume… mai ales atunci când ele au forme şi sensuri arhaice. "Mergea bunica şi cumpăra un sfert «dălnic» de ulei de măsline… N-aţi auzit niciodată în viaţa dumneavoastră, dar vă s
