S-a afirmat că datoria privată, ce a crescut foarte mult în ultimii ani, nu ar trebui să îngrijoreze. Însă, datoria sectorului privat poate constitui un factor de risc sistemic.

Este drept că datoria privată este diversă (ex: creditul furnizor nu este propriu-zis datorie; creditele de la firma-mamă au risc mai redus etc.) şi există grade diferite de periculozitate. Dar dacă numeroase firme private nu îşi onorează plăţile externe, aceasta poate afecta încrederea în leu, ceea ce ar putea cauza o depreciere masivă a sa. Deprecierea ar fi accentuată şi de plăţi întârziate (sau nefăcute), fie la extern, fie la credite interne denominate în valută. Iar o depreciere brutală a leului ar eroda bilanţuri bancare locale, ar diminua încrederea în sistemul financiar. Acest lanţ de efecte nu este unul teoretic. Aşa s-a întâmplat în timpul crizei din Asia cu un deceniu în urmă, s-a întâmplat şi prin alte locuri.

Ca peste tot în lume şi la noi se vorbeşte despre utilizarea instrumentului bugetar pentru contracararea efectelor crizei. Dar să fim atenţi cu punerea problemei. Deoarece ţările din UE care au în vedere acest instrument încearcă să substituie cheltuieli publice unei prefigurate reduceri a celor private dorind, prin aceasta, susţinererea cererii agregate. Nu este vorba, în principal, de facilităţi fiscale de stimulare a activităţii întreprinderilor; facilităţile fiscale nici nu prea au sens când economia încetineşte – este ca şi cum ai alege să mergi contra curentului. Firmele care încearcă să controleze costurile nu vor renunţa la optimizări "în jos" de dragul obţinerii unor bonusuri fiscale.

În cazul României şi al altor ţări mici din preajma zonei euro intervine o vulnerabilitate suplimentară, mai ales când deficitele externe sunt mari şi contul de capital este deschis: moneda locală nefiind una de rezervă, deficite bugetare