Dan Petrescu a învăţat la Chelsea să respecte voinţa echipelor mărunte

În mod evident, Dan Petrescu este viitorul antrenor al Naţionalei, iar viitorul Naţionalei e blocat. Iată de ce: Unirea Urziceni a păşit într-o zonă inaccesibilă fotbalului românesc de linie. E vorba de etica muncii la fugă, trîntă şi deposedare pe metru pătrat de teren. Unirea e o echipă iritantă, care începe prin a obosi ochiul şi sfîrşeşte prin a-şi slei adversarul. Dinamo a fost un adversar foarte puţin advers, o echipă care nu ştie ce vrea şi cum să vrea. Semnat: Rednic. Dar asta nu face mai pu?in lizibilă semnătura lui Dan Petrescu.

E ceva robust, rudimentar şi eficient în fotbalul impus de Dan Petrescu la Urziceni. Rudimentar în sensul solid şi dens pe care acest cuvînt refuzat de artiştii jocului l-a cucerit în fotbalul anglo-scoţian. Unirea a jucat pe Dinamo foarte aproape de violenţa mocnită şi productivă a unei bune echipe englezeşti de provincie. Vorbim, se înţelege, de diviziile inferioare ale fotbalului englez sau de echivalentul lor, prima divizie scoţiană.

Petrescu a învă?at la Chelsea să respecte voinţa echipelor m?runte care se agaţă de mamuţi, măcinîndu-le sistemul osos şi nervos. Acum două săptămîni, Burnley a raşchetat Chelsea şi l-a împins într-o criză de nervi pe Drogba. E un episod comun în fotbalul englez, unde banalitatea răutăţii e o forţă pozitivă. Ipoteza de bază: există doar echipe tari şi echipe slabe de înger.

Acum exact 50 de ani, un tînăr ucenic strungar pe numele său Alexander Chapman Ferguson, fiul unui tinichigiu din Glasgow, debuta la Queen’s Park, echipă din sudul oraşului, şi o încasa din prima. Un oarecare de la Stranraer l-a muşcat pe tîn?rul Alex, care s-a speriat şi a ţipat cu privirea întoarsă spre antrenor. De pe bancă a venit imediat corecţia: “ Muşcă-l şi tu!”. În următorii 50 de ani şi patru titluri europene de club, Sir