Există o stare aparte pe care, fără urme de absolutizare, tot mai mulţi oameni par a o traversa. O stare politic apolitică, ce-şi arogă din ce în ce mai multă indiferenţă faţă de fenomenul politic în sine, o stare comprimată undeva, între dorinţa de cunoaştere şi implicare activă şi, concomitent, de neputinţă. Ca în reclama defăimătoare la adresa organelor poliţieneşti române: „N-ai cu cine, dom’le, n-ai cu cine!“. Fără a dori căderea în derizoriu, îmi tot reproduc în minte o discuţie avută cu puţin timp în urmă cu o persoană X, discuţie în care îmi exprimam explicit dorinţa oarecum vehementă de a deveni un om de stînga, crezînd naiv că tot mai evidenta mea lipsă de receptivitate vizavi de evenimentele politice recente are drept cauză mai degrabă o schimbare ce se petrece în intimitatea preferinţelor mele politico-ideologice. Lucrurile nu stau însă deloc aşa, şi curînd aveam să realizez că această „vină“ aparţine mai puţin nehotărîrii mele, cît modului în care decurg lucrurile în politica românească. Şi aici, două aspecte se cer reţinute: dorinţa mea de a traversa spectrul ideologic de la dreapta unui liberalism deplin şi sincer la o stînga revoluţionară şi, respectiv, imposibilitatea identificării, în lumea politică autohtonă, a unor alternative viabile, lucru care face ca dezideratul meu să pară, în ultimă instanţă, unul mai degrabă împotriva sistemului. Bineînţeles, trebuie spus, totul este disputat în termenii unui joc virtual, ce are ca unică menire să scoată în evidenţă realitatea României politice de astăzi. Trei evenimente majore mi-au flancat poziţia: campania electorală din Franţa, din aprilie 2007, alegerile actuale din Statele Unite şi autohtona proaspătă şi debutantă campanie electorală pentru legislative. Şi aici se cere detaliat; pentru că, în fapt, este vorba, în primul rînd, despre modul de desfăşurare a celor trei evenimente în singularitat