Este zi de la Dumnezeu în care să nu-mi deplîng soarta de pieton pe străzile Bucureştilor? Semăn majorităţii cetăţenilor paşnici şi, totuşi, permanent am parte de imprevizibile agresivităţi. Un disconfort sistematic tulbură ambianţa oraşului şi a oamenilor săi. Am mai comentat în rubrica aceasta diverse semnale flagrante de nepăsătoare încălcare a normelor de civilitate. Ele rămîn simple aspiraţii individuale, biete iluzii private spre o viaţă obştească guvernată de cutume armonioase, cîtă vreme infernul cotidian este sporit chiar de haosul din administraţia urbei. ’Geaba ne indignăm din cauza aberaţiilor arhitecturale, ’geaba protestăm împotriva enormelor panouri cu reclame care sfidează elementara preocupare de estetică orăşănească, dacă edilii rămîn surzi sau orbi. Sau, mai curînd, se prefac a fi astfel. Ce interese îi mînă? În cele mai evidente cazuri, nu interesul binelui pentru omul de pe stradă. Nu mai departe decît ieri, alaltăieri, bucureşteanul s-a trezit că, la intersecţii din centrul oraşului, este obligat să traverseze în fuga mare de pe un trotuar pe altul al bulevardului, fiindcă semafoarele îşi schimbă extrem de repede culoarea verde şi fluxul automobilistic dă buzna, necruţător. Bătrîni, copii, indivizi cu dificultăţi de deplasare rămîn paralizaţi în mijlocul drumului, fără apărare. Unii dintre şoferi îi mai ocrotesc, din bun-simţ propriu. Dar măsura recentă de a modifica timpii de funcţionare a semnalizatoarelor electrice menite să regleze circulaţia este inspirată de o optică aberantă. Cineva a aruncat în derizoriu principiul priorităţii fiinţei umane, lăsate la discreţia iureşului de maşini. Acel cineva a căutat ieşirea cea mai comodă din dificultăţile municipiului sufocat de aglomeraţia limuzinelor la orice oră a zilei. Soluţia, departe de a limpezi, complică situaţia şi duce la un spectacol vecin cu harababura. Pe deasupra, încurajează c