N-am crezut că versul imens al lui Ioan Es. Pop îmi va mai fi atît de aproape. La Chesinţ, undeva între Lipova şi Arad, un poet român trăieşte pentru a scrie. Alături are o femeie cu 14 ani mai tînără şi o minunăţie de fată de un an. La 18 ani a fugit de-acasă, abandonînd şcoala. Mama îi murise într-un accident de maşină, iar tatăl şi-ar fi dorit să-l facă securist. La mănăstirea în care s-a refugiat, a învăţat să joace barbut. Apoi, s-a angajat cioban. În tot acest timp a citit: Mircea Ivănescu, Gellu Naum, Truman Capote, Alex Tocilescu, Charles Dickens, Vladimir Makanin, John Fante, Musil... În 2003, îi apare la Arad o plachetă de versuri ISBN-izată. Peste încă doi, o editură de „poezie“ îl publică în colecţia „Debut“. Fără contract şi fără să se preocupe dacă, mai apoi ,autorul are măcar bani de-ntors acasă. Nimic nou sub soare, alţii au primit şi lauri pentru astfel de cărţi-fantomă intrate-n CV-urile cu care fac turul Europei în calitate de autori ai generaţiei aşteptate. În 2008, ICR New York îl invită la o lectură. Viza nu i se aprobă. Pentru un fost crescător de iepuri, cu dantura vraişte şi fără „familie“, părea, probabil, suspect. Cu cei cîţiva prieteni, T.S. Khasis nu vorbeşte la telefon. Pentru că nu-l are. Dar nici nu contează. Cine vrea îl găseşte. Cum face V. Leac, aprovizionîndu-l constant cu saci de cărţi. Doar iarna, pentru sobă. Altfel, nu-i arde să publice. Ştie ce-nseamnă să ai răbdare şi crede în memorie. A lucrurilor şi a oamenilor. Pe cînd era doar un provincial, un complexat şi-un beţiv, o fotogenică vedetă a generaţiei, manualizată şi suspect academizată, nu dădea nici doi bani pe el. Nu catadicsea nici măcar să-i răspundă la salut. După „debutul“ bucureştean, l-a luat în braţe, scandalizat că nu i s-a acordat (în 2005!) Premiul „Mihai Eminescu“ pentru Opera Prima. Sigur că scandările calculate ale noii galerii nu l-au ajutat nici c