Radu Paraschivescu: „Să le cerem mahalagioaicelor din jurul nostru dacă nu să se mute înapoi la periferie, măcar să-şi ia mâinile din şolduri“.

Forţa de influenţă a mahalalei e mai mare decât credeau candizii. Vecinele care se ceartă cu mâinile în şolduri, printre rufe sau peste gard, au încetat să fie pete mişcătoare ale unui pastel de periferie.

Explicaţia e simplă. Mahalaua nu mai e ce era odată: o zonă pestriţă şi stridentă, cu personaje pitoreşti (unele legendare), vocabular buruienos şi obiceiuri greu de povestit. Ca un râu care sparge stăvilarul, ea s-a revărsat în voie şi s-a întins pretutindeni. Mahalaua s-a cazat în centru, la kilometrul zero, şi zâmbeşte parşiv. A ajuns unde altădată nici n-ar fi visat. A devenit inevitabilă, fiindcă şi-a fructificat atuurile: fermitatea de colonist şi tenacitatea asiatică. Prin urmare, oricât ai vrea s-o ocoleşti, te vezi obligat să capitulezi.

Cât despre vecinele de la începutul paragrafului, s-au mutat şi ele, vezi bine. Stau tot în centru şi - ce lucru curios! - au început să schimbe lucruri spre care altădată abia dacă ar fi îndrăznit să-şi ridice privirile. Încurajate de pasivitatea (sau chiar de absenţa) opoziţiei, au mers mai departe, aşa încât acum impun tendinţe într-o sumedenie de domenii, printre care discursul public. Deriva în care se zbate acest discurs are mai multe cauze. Una este, fireşte, neputinţa vorbitorilor de-a se autocenzura, de a-şi filtra ideile şi atitudinile. O alta se leagă de permisivitatea extremă a celor care oferă acces la canalele publice de comunicare. Dar mai e ceva. Exact, mahalaua. Iat-o, şi-a croit drum în partid, în pagina de ziar, la dezbaterea televizată, în reclama la coniac sau în disputa dintre antrenori. Am ajuns în situaţia de-a nu mai diferenţia între felul cum vorbim pe scara blocului şi la radio sau la televizor. Când ne auzim vecinii