Tragicul accident minier de la Petrila, soldat cu morţi şi răniţi, a suscitat şi resuscitat o vie emoţie în rîndul opiniei publice româneşti. Aşa, în generalul ei, căci altminteri avem mari rezerve faţă de impactul dramelor autohtone în particularul lor. Autorităţile administrative locale din Valea Jiului au intrat în alertă, ca şi cele centrale, un întreg mecanism organizatoric şi decizional, în cap cu preşedintele Băsescu şi cîţiva miniştri ai cabinetului Tăriceanu, s-a pus în mişcare pentru a rezolva o situaţie de criză, dar şi pentru a aplana efectele ei în imediat. Mass-media au prezentat şi comentat în detaliu – uneori prin repetiţii şi prin reportaje superficiale – gravul accident care ridică din nou vălul asupra României reale. Cînd mor oameni – şi nu doar unul – situaţia deja capătă aspecte greu de tratat prin simple declaraţii de presă. Ce se întîmplă? Abia atunci cînd se produc catastrofe naturale (inundaţii, cutremure), epidemii sau accidente cu implicaţii majore, parcă o altă lume românească iese la iveală. Acea Românie nu prea veselă, oarecum tristă şi resemnată în eternitatea ei ancestrală, fără prea mult umor, dar nici disperată, ci cumva adaptată la supravieţuire, vine cu o teribilă seninătate. O revoltă resemnată izbucneşte ca să dispară rapid, aşa cum a apărut, în neputinţă şi în fatalism. Asta e, nu se poate face nimic etc. Că este vorba de pensionari sau de ţărani din localităţi izolate, care trăiesc de secole fără lumină şi apă curentă, pensionari debusolaţi de lipsuri materiale, copii fără cămin sau oameni fără căpătîi, bolnavi incurabili sau handicapaţi neajutoraţi vin peste noi să ne atragă atenţia că există. Şi sîntem sensibilizaţi la iuţeală. Vrem să facem ceva pentru ei, bunele intenţii se agită şi ele, ca apoi să dispară în neantul indiferenţei de unde au ieşit. Solidaritatea noastră dispare rapid în individualismul rece şi cinic a