Trenul, scria cîndva Foucault, este prin excelenţă un ansamblu de relaţii, fiind un obiect pe care îl traversăm şi care se află el însuşi în trecere. Dacă ţinem să precizăm această idee, ajungem să descompunem materialitatea oricărui tren în relaţiile dintre mediul interior şi exterior (vizibilitate, izolare termică), dintre pasageri (cel mai adesea cunoştinţe întîmplătoare, ale căror drumuri se întretaie doar pe durata călătoriei, chiar dacă ajung să-şi povestească întreaga viaţă), între fusuri orare (ritualul potrivirii ceasului la graniţă) şi între regimuri vamale şi de viză (cu şicanele de rigoare). Un laborator ideal pentru verificarea acestei interpretări este Dacia Express, cursa directă Bucureşti-Viena (17 ore). Tînărul regizor austriac Michael Schindegger (27 de ani) cunoaşte ruta de aproape opt ani. În decembrie 2006, el s-a decis să-şi înregistreze pe peliculă călătoriile, rezultatul concretizîndu-se în filmul de debut Dacia Express, a cărui premieră la Vienala din acest an s-a bucurat de o bună primire. Mai precis, dintre relaţiile amintite pe care le concretizează trenul, filmul lui Schindegger s-a concentrat asupra discuţiilor dintre tovarăşii de drum cu care a împărţit compartimentul şi pe care le reproduce fără comentarii. Documentarul devine astfel un studiu social pe un eşantion constituit la întîmplare şi reproduce o galerie de tipuri sociale caracteristice tranziţiei şi postranziţiei româneşti: un tînăr basarabean revine de la un interviu care a avut loc la Viena şi se plînge că austriecii sînt prea „reci“ (una din puţinele intervenţii din off ale cameramanului-regizor: „de unde ştii, dacă ai stat acolo numai trei zile?“); o doamnă şi-a trimis cu sacrificii fiica la studii la Viena, însă cum aceasta s-a îndrăgostit de un italian, acum se vede nevoită – gest de lehamite cu mîna – să facă naveta între Bucureşti şi Modena; un alt tînăr – ochi