Ieri, în cimitirul din Petrila, pe lângă crucile noi şi coroanele de flori trimise de la Bucureşti, se aflau mame, soţii şi părinţi care-şi plângeau morţii. Petrila a devenit oraşul înmormântărilor. 12 mineri morţi, 12 familii distruse. 15 copii orfani, lipsiţi de bucuria venirii tatălui acasă, 11 soţii văduve rămase fără niciun sprijin, 19 părinţi distruşi de durere. Un altfel de bilanţ... De trei zile, în centrul oraşului Petrila curg convoaie de înmormântare. În cimitirul răspândit tocmai lângă sărăcia coloniei-oraş, minerii sapă gropile foştilor colegi. Imnul minerilor – marş de doliu acum – sună greu în cenuşiul Petrilei.
Printre crucile noi şi coroanele colorate trimise de la „Capitală” sunt câteva năluci în haine cernite. Sunt cei din familiile morţilor în accident. Sunt doar câţiva care au mai avut încă putere să vină până la gropile proaspete. Aproape o sută de suflete au rămas singure după moartea celor 12 ortaci.
„Nu răzbunare, dreptate vrem!”
Cu câteva zile înainte de tragedie, Marcel Alecsa tocmai ieşise campion la un concurs de salvatori. „În ziua aia am avut o presimţire. Apoi a sunat telefonul, să se ducă să-i scoată pe oameni din mină. L-am rugat cu cerul să nu meargă. Dar Marci mi-a zis că sapă şi cu mâinile să se întoarcă la mine.
Acum a lăsat trei copii”. Soţia lui aproape că leşină. Abia ce mai poate arunca o privire la groapa acoperită cu coroane: „Ce fac eu acum? Ce fac cu copiii? Aia mică are un an... nici nu o să-şi cunoască tatăl. Ce o să-i spun?”.
Mama salvatorului – o bătrână în haine vechi – îmbrăţişează crucea. Bătrânul, tatăl minerului care ar fi împlinit 37 de ani, priveşte în gol. O lumânare îl arde. Omul nici nu simte durerea. A lucrat 37 de ani în abataj, iar toţi copiii săi sunt mineri salvatori.
„Nu vrem răzbunare, că nu-i aducem înapoi. Vrem d
