Există multiple scriituri ale istoriei, moduri plurale de a concepe demersul celui care vizitează şi evocă trecutul (obişnuim să îl numim istoric pe acest om, dinainte de transformarea interesului pentru alte vremuri într-o ocupaţie specializată şi chiar mai devreme de formularea distincţiei între specialist şi diletant). Remarcat la timp de teoreticienii domeniului, acest amănunt se dovedeşte esenţial în înţelegerea caracterului de „umbrelă“ teoretic-metodologică pe care îl are sau îl poate juca istoria ca disciplină şi areal investigativ. Asemenea roluri au jucat – şi mai joacă încă –, în diverse perioade, şi alte perspective înrudite. Filozofia s-a bucurat multă vreme de acest prestigiu, ca şi religia – care i-a şi premers în rolul respectiv şi i-a şi succedat, după caz. În secolul trecut, sociologia a beneficiat de un răsfăţ similar, devenind o modă, după cum astăzi, tot mai mult, antropologia pare dispusă să ia în custodie parcelele de cunoaştere înrudite, gestionînd legătura dintre ele, ca şi pe cea care le înmănunchează sub flexibila ei autoritate. Tot mai tare pare să se impună cu o funcţie similară managementul, pornit din sfera investigării de către producătorii de mărfuri a pieţei de desfacere şi a actorilor acestora şi ajuns, în multe privinţe, o disciplină tutelară pentru renovări ale concepţiilor în domeniul psihologiei individuale şi sociale, al reprezentărilor despre viaţă, chiar şi în zona convingerilor şi reflexelor social-culturale. Despre istorie nu s-a discutat însă prea mult ca despre un „nod orografic“ al cunoaşterilor particularizate prin seturi conceptuale şi metodologice proprii. Demersul istoric, hibrid prin natura lui – de la expediţiile arheologului pe teren şi rătăcirea expertului de birou prin labirinturile arhivistice şi ale bibliotecilor pînă la ucenicia în atelierele experţilor în limbi exotice moarte, în compania policromă